Pat si Patachon: Am fost de la București la Vama Veche cu bicicleta într-o zi

marți, 22 septembrie 2015

Am fost de la București la Vama Veche cu bicicleta într-o zi

Cei mai mulți ne-au spus că ne lipsesc câteva țigle (cam multe) de pe casă. Alții nici nu mă băgau în seamă când le povesteam ce intenții am, păreau desprinse de undeva dintr-o țară îndepărtată a absurdului. Câțiva au spus că băi, foarte tare, poate reușiți să și ajungeți.

Mi se înfipsese bine de tot ideea asta în cap, așa că o săptămână înainte am rupt internetul în două căutând trasee, variante și poveștile altora. Nu l-am găsit decât pe Ariel cu a lui poveste din 2011. În rest, plin online-ul de oameni normali și plictisitori care au împărțit drumul în două zile.

Variantele de traseu aveau fiecare buba lui. Dacă alegeam să trecem Dunărea cu bacul pe la Călărași, aveam partea a doua a drumului cu dealuri criminale, sate pustii și țigani despre care n-am auzit treburi prea roz. Dacă o luam pe la Hârșova, erau vreo 40 km în plus. Iar cu Drumul Vechi, ăla care merge cam paralel cu calea ferată, problema era că... n-aveam cum să trecem între Fetești și Cernavodă altfel decât pe autostradă. După lungi discuții în ziua premergătoare (că noi atunci ne-am dat seama că nu e chiar în regulă să mergem pe autostradă, fie ei 15-20 km), soldate cu capitularea unui membru al găștii, am decis să ne ghidăm ca de obicei după principiul „vedem noi acolo”. O luăm prin câmp, ne descurcăm.

M-am trezit sâmbătă dimineața cu o mică strângere de inimă (băi, sigur o fi ok să facem treaba asta, da' oare chiar o să fim în Vamă diseară?). Având în vedere însă că singura variantă de neluat în calcul pentru mine era să renunțăm, mi-am pus rucsacul în spate, casca pe cap, bicicleta în lift și la ora 03:15 eram în fața blocului.

A fost o zi cu multe. Am ajuns pe autostradă și apoi pe centură la ieșirea din București pentru că am greșit un pic direcția. Ne-au lătrat și alergat toți câinii din toate satele. Am mers ore întregi noaptea, uneori prin păduri în care singurele două lumini erau alea de la frontalele noastre, iar drumul aveai senzația că duce undeva spre nicăieri. Am văzut probabil unul dintre cele mai frumoase răsărituri din viața mea. Am întâlnit probabil cele mai amabile vânzătoare de la cele mai prost aprovizionate și cele mai ieftine magazine (pentru 70 de bani am primit o pâine, urări de o zi bună, sănătate, succes și zâmbete).

Am mâncat cârnați cu pâine și sana la 7 dimineața în Lehliu, în tandem cu sătenii care ciocneau primul Noroc al unei grele zile de sâmbătă. Am făcut selfie la cârciuma lui Emil Constantinescu. Am cântat „dimineața devreme, ceața-i lipită de drum” și ceva Delia. Am avut momente în care zburam și momente de „tot 15 mai sunt până în Fetești?! parcă atâția erau și acum 5 km!” Am mers pe drumuri care păreau desprinse din filmele americane, alea pe care trec doar două mașini și când se întâlnesc, coboară oamenii din ele și se împușcă unii pe alții.

Am mâncat în Fetești ciorbă de perișoare mai bună ca la mama acasă (n-o fi fost chiar așa, dar cel puțin așa am crezut la momentul ăsta). Am traversat pietonal cele două poduri peste Dunăre cu bucăți de asfalt/tablă lipsă. Am mers vreo 17 km pe banda de urgență pe autostradă pentru că n-aveam pe care câmp să o luăm (cu treaba asta nu mă mândresc și nu o recomand; amenzile cred că sunt destul de nașpa și nici nu e cea mai sigură variantă).

Am urlat de fericire când am văzut panoul care indica 88 până în Vamă și am înjurat printre dinți când l-am văzut pe cel care ne arăta că mai sunt 48. Am băut 1,25 L de Cola, probabil cam cât în ultimii trei ani la un loc. Am fost interogați pe drum de un grup de puradei despre intențiile noastre, de ce facem sport, din ce țară suntem și ce e cu tămbălău' ăsta. Am mers pe drumuri pustii și pe drumuri cu sute de mașini care aveau binișor peste suta la oră. Am văzut un apus de poveste peste Medgidia și ne-am uitat stupefiați la plăcuța care arăta intrarea în Constanța (oare tot noi eram ăia pe care îi lătrau câinii la 4 dimineața pe centura Bucureștiului?!). Am făcut cel mai lung drum Constanța-Mangalia din viața mea. Am zburat 10 km de la Mangalia în Vamă.

Or mai fi fost și altele, dar cea mai tare fază a fost pe undeva pe la începutul ultimei treimi. Eu mergeam în față și mă tot uitam înapoi la Tibi, care rămânea sistematic în urmă rău: „frate, am căzut fizic...” În momentul ăla mi-a trecut prin minte: „băi, dacă nu o ducem la capăt?” Apoi îl văd mergând pe jos cu bicla lângă: „oi fi căzut eu fizic, da' am făcut și pană!” Am rezolvat repede problema, am găsit în sfârșit un magazin cu fructe și Cola rece și de acolo am zburat. Când începi să simți mirosul de mare și te mai și sună prietenii să îți zică „băi, ne-am hotărât, ne urcăm și noi în mașină și ne vedem în Vamă”, alta parcă e perspectiva.

Într-un fel mi-ar fi plăcut să pot spune acum: „frate, prin ce aventură am trecut, și am pățit aia și am pățit cealaltă și nu mai puteam, îmi venea să mor și totuși m-am ridicat și am ajuns la final”. Dar adevărul e că dacă nu era fundul, care n-ar mai fi vrut să vadă sub nicio formă șaua aia și mâinile pe care la un moment dat nu mai puteam să le țin pe ghidon, ar mai fi mers pedalat și mai departe la bulgari. La jumătate de oră după miezul nopții, treceam linia de sosire, nicidecum în patru labe, așa cum îmi imaginam. 294 de km în 21 de ore, dintre care 15-16 de pedalat efectiv. Două ore și jumătate de somn înainte. Practic, nu am ajuns în aceeași zi. Dar sunt mai puțin de 24 de ore, da? Și cu mountain bike-urile, nici vorbă de cursiere sau măcar semi-cursiere.

Gașca ne aștepta acolo, iar Vama parcă amânase special pentru mine, unul dintre cei mai devotați prieteni ai ei, finalul sezonului. Eram euforic și m-am dus să îmi iau o porție de hamsii, o shaorma și o bere. Bineînțeles, n-am mâncat nici jumătate.

Concluzii? Nici n-am visat la un final de sezon mai reușit. A fost mai ușor decât mă așteptam. De fiecare dată când ne uitam la ceas ne minunam: „suntem deja de 10 ore pe drum?! de 15?! 18, 20?!” Habar nu am cum a trecut timpul ăla. Tot contrar așteptărilor, mai ales având în vedere că drumul este, să recunoaștem, unul destul de monoton, aproape tot timpul am fost cu moralul foarte sus. Și abia pe la Constanța am început să realizez ce eram pe cale să facem. Mi se părea efectiv de necrezut că ajunseserăm acolo cu bicicleta și era încă aceeași zi. Acasă cred că nu mă gândisem prea mult ce înseamnă drumul ăsta.

Sfaturi pentru cine ar mai vrea să facă un lucru din categoria asta? Luați-vă la voi isotonic, ajută foarte mult, mâncați fructe, dulciuri, poate geluri energizante (deși eu unul nu le-am folosit) și în general orice, dar la fiecare pauză, opriți-vă cel puțin la o masă caldă (și asta ajută mult). Și mai luați-vă și niște condiție fizică. Dar cel mai important, asigurați-vă că vă doriți cu adevărat să faceți asta și o faceți pentru voi. Și găsiți-vă un obiectiv final care să vă facă să ardeți pe dinăuntru. La mine a mers din plin. Ah, și antrenați-vă până la primăvară. Poate o facem împreună.

Și aici un link cu harta traseului.