Pat si Patachon: Povestea primei ture de ski de tură

marți, 2 martie 2010

Povestea primei ture de ski de tură

În sfârșit m-am decis să renunț la fițe și m-am hotărât să îmi iau echipament de ski de tură la mâna a doua, până o să am eu peste 20 de milioane de dat pe echipament nou va mai trece multă apă pe Dâmbovița. Știam că Vali are o pereche de clăpari de tură în plus și mă gândesc să împușc doi iepuri dintr-o lovitură, pun de o afacere cu el. Îl scap și pe el de clăparii în plus și îmi fac și eu rost de echipament. Toate ca toate dar nu totdeauna ce e logic e și adevărat, deși bocancii lui de iarnă îmi vin perfect clăparii îmi sunt mici. El are și o explicație, cică a spălat gheata și a intrat la apă, mie nu prea îmi vine să îl cred, ce, e lână să intre la apă!? Insistă să iau schiurile, focile și clăparii, poate găsesc o soluție totuși. A fost foarte dornic să mă ajute, nu îl bucura atât de tare faptul că vinde clăparii cât faptul că face rost de un partener de tură și își ajută un prieten.
Acasă, după ce sunt ironizat de tata („văd că te-ai abonat la echipamentul lui Vali!”), mă apuc să caut soluții. Încerc să bag gheata de la clăparii mei în clăparii lui Vali dar tot nu e bine, deși pe lungime încape gheata mea e prea butucănoasă și nu se mai închid clăparii. Cam asta era singura soluție... acum dacă tot mi-a dat omul echipamentul nu o să îl țin bibelou, o să plec cu clăparii mei de schi alpin.

Cum nu mai știu pe nimeni doritor de ski de tură decid să plec singur. Nu am luat greu hotărârea, aveam chef să îmi fie frică și să mă simt un pic în nesiguranță. Ultimele ieșiri au fost ultra-comode pentru mine, un sejur în Austria cu tot confortul iar apoi ski pe pârtia de la Sinaia. Poate mă credeți masochist dar mie mi se urăște repede cu binele. Decât să mă simt prea mult timp confortabil prefer ceva emoții, simt și eu că trăiesc. O singură dată am mai fost singur prin pădure, am coborât de la cabana Piatra Mare la Dâmbul Morii. Era pustiu pustiu, nu știu ce se întâmplase cu toată lumea care merge de obicei pe acolo. Țin minte că mi s-a făcut frică și am început să fac jogging. Din când în când mai și fluieram ca să nu vină ursul.

Pe tren am avut companie plăcută, Enciu, Cristi și niște prieteni de-ai lor, mergeau la Padina. Numai vremea e cam nasoală, în gară la Sinaia plouă și este ceață. Apuc drumul de Piscul Câinelui și tot urcând încep să îmi aduc aminte de alte dăți când am fost pe aici. Îmi aduc aminte când am urcat cu Vali și Mara iar Mara vorbea cu prietenul ei la telefon și îi recomanda să se ducă la o nuntă în pantaloni portocalii și cămașă verde. Pe Vali și pe mine ne durea burta de la atâta râs, imaginându-ne cum va arăta ca un papagal... Sau când am urcat cu Andrei și tot prin zona asta ne făceam planuri cum să ne deschidem o afacere... Când ești singur nu ai altceva de făcut decât să îți asculți gândurile. În unele momente parcă îmi doream să mai fie cineva cu care să spun o glumă sau o poveste. Îmi cântă în cap o melodie și o las să cânte: freedom it's just another word for nothing left to lose... Ajung la cabana Piscul Câinelui, părăsesc drumul de mașină și încep să urc printre pomi, alunecând pe covorul de frunze ca în desenele cu Tom și Jerry pe gheață. Ce a mai boscorodit Andrei bucata asta de drum ultima dată... și atunci nu ploua! Mă întreb acum ce ar zice. A promis atunci că nu va mai merge în ture fără bețe de trekking.
Bun, toate ca toate, dar unde e zăpada? Eu am venit aici la schi. Doar pe ici pe colo câteva petice, sunt cam descurajat. Asta e, nu am decât să urc mai sus. Mai merg ce merg și la un moment mă pierd, de fapt nu mai știu pe unde se continuă drumul. Mă tot uit după semne dar semne canci. Hotărăsc să o iau după miros dar după ce intru în bălării încep să-mi dau seama că am nasul înfundat. Mă întorc până la ultimul semn și mai arunc o privire prin toate direcțiile... semne nema. Până la urmă sunt salvat de niște urme de bocanci în noroi, le urmez și dau de următorul semn.

Încet încet și zăpada apare. Nu e mare, vreo 10-15 cm, e fleșcăită, dar măcar e zăpadă. Îmi pun schiurile și clăparii nu atât de nevoie cât ca să nu le mai car în spate. Pun focile pe schiuri și am primul moment de entuziasm din excursie... e o senzație incredibilă să urci pe schiuri, mă bucur ca un copil. Nu-mi vine să cred că stau pe schiuri, cu spatele la pantă și nu alunec. Și atât de mișto se înaintează prin alunecare... Mai urc vreo jumătate de oră și apoi îmi zic să mă dau la vale și dacă mai am timp mai urc o dată.

A fost chinul de pe lume coborârea... după ce că sunt varză la schiat în zăpadă nebătută am mai făcut și o boroboața: am uitat să reglez safety-ul legăturii așa că la două viraje îmi sărea legătura. De fapt nu am uitat, m-am gândit dar am zis că e bine, Vali e cam cât mine de greu și schiază cam la fel de bine, nu poate să fie mare diferența. Se pare că m-am înșelat... iar la schiurile lui Vali când spun că sare legătura chiar sare legătura, nu e ca la mine unde doar iese clăparul din legătură. La el se dezmembrează o parte din legătură. Cu alte cuvinte la un minut trebuia să stau să îmbin legături. Îmi venea să iau schiurile în spate și să cobor așa cu ele, asta chiar era culmea: urc pe schiuri și cobor cu ele în spate! Am mai pomenit de urcat cu schiurile în spate și coborât pe ele dar niciodată invers. Cu chiu cu vai ajung și în locul de unde nu se mai poate schia. Ce să mai fac încă o urcare, eram un pachet de nervi! Cât de bolovan să fiu să nu reglez legăturile!?
O iau ușor ușor către Sinaia, mai aveam o grămadă de timp, mă opresc din 10 în 10 minute și ba mănânc ba stau aiurea și îmi pun gândurile în ordine. Nici vorbă de frică, mă simt chiar în largul meu singur în pădure. La un moment dat îl sun pe Vali să îi zic cât de fraier am fost și noroc că are chef de vorbă că stăm vreo 20 de minute la telefon. Mie nu prea îmi place să vorbesc prea mult la telefon dar acum chiar a fost binevenită discuția, prea ajungeam devreme în gară. Între timp mi-a ajuns frigul la os de atâta stat și mă îmbrac mai serios, nu care cumva să răcesc tocmai acum să nu mai mă pupe fetele când le dau mărțișor.

Ajung în Sinaia simțindu-mă de parcă aș fi fost plecat două luni, nu o zi. În gară mă întâlnesc cu o doamnă din Floare de Colț București cu care mă mai întâlnisem și pe Coama Lungă. Atunci l-a îndrăgit foarte mult pe Andrei și tot îi dădea ciocolată. Îmi spune că nu e bine să plec singur și îmi enumeră o listă de pericole. Știu, are dreptate. Îmi povestește și o întâmplare tragicomică, cum 3 localnici din Azuga au fost alergați de urs și după ce au scăpat aveau părul ridicat, țeapăn, ca și cum ar fi băgat degetele în priză. Mă invită în excursiile lor, îmi spune și cum dau de ei, îi găsesc în fiecare sâmbătă în vagonul 2 al personalului București-Brașov. Excursia mea se termină cu „berea de după” în barul gării, un bar micuț de tot care îmi place foarte mult. Are o atmosferă de bar de mâna a doua și mă face să mă simt mereu pe drumuri.