miercuri, 12 ianuarie 2011
Fie pâinea cât de rea...
De câteva zile m-am întors în țară și parcă încă nu prea pot să îmi revin. Sigur, m-am bucurat mult că mi-am revăzut prietenii pe care i-am lăsat aici, rudele, recunosc că îmi era dor de casă. Întotdeauna mi se face dor de casă, indiferent cât de bine mă simt în altă parte. Cu toate astea, îmi e tot mai greu să mă reobișnuiesc cu claxoanele din capitală, cerșetorii, nespălații și cei care vând leucoplaste prin autobuze, știrile cu crime și violuri, nesimțirea caracteristică bucureșteanului, Boc și Băsescu, gunoaiele de pe străzi, fițele și toată fauna...
E poate destul de greu de închipuit cum se poate face drumul de la Arad la Hallstatt (800 km) mai rapid decât cel de la Ploiești până la Arad (500 km). De ce austriacul poate să aștepte 5 minute fără să claxoneze atunci când ai blocat strada prea îngustă?
M-au uimit foarte multe lucruri acolo. Pe multe din ele probabil le știam, nefiind prima dată când merg în Austria. Să fac o scurtă recapitulare. Ajungem cu mașina la pârtie. În fața fiecărei parcări există un individ care îți arată dacă ai sau nu loc. Dacă ai loc, îți indică stânga sau dreapta. Nici nu apucăm să ne punem bine clăparii, că același individ vine la noi să ne avertizeze că în 5 minute pleacă autobuzul către pârtie. Bineînțeles, tipul face toate lucrurile astea din îndatorire și nicidecum ca să îi dai 1 euro, cum sigur ar fi fost la noi. Luăm autobuzul și stupoare, tot gratis era! Prețurile la skipass sunt exact ca în România, doar că ai 30 de pârtii în loc de 3, zeci de telescaune, telegondole și teleskiuri în loc de 2. Puteai să faci drumuri de pe un versant pe altul fără să te plictisești făcând aceeași pârtie de două ori într-o zi. Nu am prins nicio coadă mare la cabluri (o singură dată am stat mai mult de 5 minute). Cu toate astea, austriacul se dădea la o parte când se întâmpla să ajungă singur în fața telescaunului și în spate mai așteptau câteva persoane. La sfârșit, nici nu apucai bine să termini ultima coborâre că venea ratracul. Cum reușeau să amenajeze atâția zeci de kilometri de pârtie în fiecare zi, e greu de închipuit.
Am stat într-un orășel mic, Hallstatt, situat pe malul lacului Hallstattsee. Plecam dimineața pe ninsoare la pârtie, iar când ne întorceam seara, pe drum nu mai era pic de zăpadă, deși străduța noastră era foarte puțin circulată. Când ieșeam pe la 7-8 dimineața la o mică alergare, oamenii dădeau conștincioșii zăpada din fața casei. Bicicletele stăteau fără nicio problemă nelegate pe stradă, lemnele frumos stivuite lângă ușă și schiurile noastre neîncuiate pe mașină. Nu exista un om care să nu îți spună „Guten Morgen” când te întâlnea pe stradă. La magazine și restaurante, vânzătorii și chelnerii erau toți numai un zâmbet și nu te lăsau până nu îți mulțumeau de 10 ori. Cine spunea că austriecii sunt rigizi nu are niciun pic de dreptate.
Apogeul în ceea ce privește schiul l-am atins la Schladming - o adevărată industrie de ski! Aici nu mai erau doar 30 de pârtii, erau vreo 50. Ca să nu mai vorbesc desprea parcarea cu 4 etaje, unde o mână de oameni te îndrumau, pe rând, fix la locul de parcare care era liber. Și culmea, tot gratis!
Cred că ar mai fi fost destule de spus, destul de multe lucruri „interesante” trăite în cele 10-11 zile. Cu cât stai mai mult, cu atât e mai greu să te reobișnuiești când te întorci. Mie recunosc că mi-ar fi destul de greu să plec din țară (prieteni, sentimente...), însă mă gândesc la asta. E o cu totul altă lume. Cred că m-am îndrăgostit de Austria și de austrieci.
Și acum că ungurii au ajuns cu autostrada aproape până la graniță și se face o delimitare din ce în ce mai clară, cred că putem spune fără doar și poate că Europa se termină la Nădlac. Vorba aia: fie pâinea cât de rea, tot mai bine în... Austria.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!