marți, 5 martie 2013
Despre un profesor
Aveam în liceu un profesor de română, Olteanu. Pe domnul Olteanu îl hulea toată lumea. În cele din urmă, spre sfârștiul clasei a 12-a, am reușit să îl și schimbăm. Știu că îl uram atât de tare că aproape mă hotărâsem să îi trag o zgârietură cu cheile pe mașina din parcarea liceului. Pentru noi nu exista teroare mai mare decât ora lui de română.
De ce? Pentru că
primeam note mici și unii au ajuns aproape de corigență. Noroc că a fost
înlocuit de o profesoară care ne dădea note de 9 și 10 ca să citim din caiet
comentarii copiate de prin alte cărți. De parcă ar mai conta acum sau ar mai
ști cineva ce medie a avut în liceu la limba română. Pentru că nu făcea destulă pregătire pentru bac. De parcă treaba
lui nu ar fi fost să predea materia de a 12-a, ci să ne învețe tot ce
pierduserăm în ceilalți ani. Probabil că nimeni nu își dădea seama ce
neimportană e nota la bac, noi vedeam ca o tragedie faptul că pierdeam o lecție
sau două pentru Jurnalul fericirii,
care nu era în programa de examen, dar da, era în manual. Pentru că nu era de ajuns să învățăm pe de rost comentariile, ci
culmea, trebuia să citim și cărțile respective, din care ne dădea lucrare.
Credeam că dacă suntem la mate-info noi nu trebuia să ne batem capul cu
chestiile astea.
Deși de fiecare dată speram să nu ajungă la oră dintr-un
motiv sau altul, intra întotdeauna la timp, cu catalogul în mână, îmbrăcat la
costum și cu nelipsita cravată. Nimeni nu scotea un cuvânt, nimeni nu copia,
nimeni nu scăpa de ascultare. Deși multă vreme nu am recunoscut (probabil din
orgoliu), acum îmi pare rău. Îmi pare rău că l-am tratat cu atâta ostilitate și
că am strâns semnături să îl schimbăm când mai erau doar câteva săptămâni, doar
ca să avem medii mai mari.
Deși era pe ultimul loc în topul preferințelor noastre,
din punct de vedere profesional era cel mai bun. Doar că noi eram obișnuit cu
alt stil, mai exact stilul „lasă-mă să te las”. Și nu făceam altceva decât să
ne inventăm scuze. Nu cred că ar fi lăsat în final pe nimeni corigent. Și chiar
dacă ar fi lăsat, de ce nu ar face-o dacă ei nu învățau?
Cred că domnul Olteanu e unul dintre acei oameni de care
școlile duc acum lipsă. Uitându-mă în jurul meu, mulți ar fi avut nevoie de un
profesor ca el. Cu o mână de fier, ar fi fost în stare să îți ardă un 2 direct
în catalog dacă te-ar fi auzit că „ai citit decât un capitol”. Mie unuia mi se
zbârlește părul în cap de câte ori aud așa ceva și, credeți-mă, coafura mea nu
prea a stat la locul ei în ultima vreme. Ca să nu mai vorbesc înfiorătoarea
dilemă care vs. pe care, unde cazul
acuzativ se pare că a pierdut definitiv lupta. Și lista lucrurilor care îmi
zgârie puternic auzul și fac să îmi sângereze creierul ar putea fi foarte
lungă, dar nu o să țin acum nicio lecție de gramatică. Și nu, faptul că ești
inginer, contabil sau medic nu scuză deloc faptul că nu știi să vorbești.
Păcat. Sunt aproape sigur că domnul Olteanu a ieșit la
pensie, dar cred că dacă l-aș întâlni pe stradă l-aș opri și i-aș cere scuze.
sursa foto
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Și dacă i-ai trimite această epistolă? Nu trebuie neapărat s-o semnezi, dacă nu vrei. Deși nu văd de ce să fii discret și anonim. Poți să fii mândru de schimbarea ta de opinie. Sunt gândurile tale, frumoase și sincere, iar acel om merită să știe ce simți acum... poate i-ar mângâia sufletul. Cred eu.
RăspundețiȘtergereȘi dacă i-ai trimite această epistolă? Nu trebuie neapărat s-o semnezi, dacă nu vrei. Deși nu văd de ce să fii discret și anonim... Poți să fii mândru de schimbarea ta de opinie. Sunt gândurile tale, frumoase și sincere, iar acel om merită să știe ce simți acum... poate i-ar mângâia sufletul. Cred eu.
RăspundețiȘtergereMi-a mai spus cineva și chiar asta am să fac, dacă reușesc să dau cumva de el. O să mă și semnez, sigur, mai ales că e destul de probabil să își aducă aminte de mine. E o idee foarte bună și nu știu de ce am impresia că au mai sunt și mulți alți cantemiriști care au făcut la fel. :)
RăspundețiȘtergerecrede-mă, omul merită asta. Și poate și Jiminy Cricket, știi tu... http://www.youtube.com/watch?v=DOZzNOkcEgM...
RăspundețiȘtergere:)) Hehe, da. Sunt sigur că merită. :)
RăspundețiȘtergere
RăspundețiȘtergereAvea o fatza osoasa peste care pielea se intindea fainoasa, ochi puternici inauntrul unor gavane adanci. Cand vorbea cu tine aveai senzatia clara ca intreaga lui atentie e la tine chiar daca poate chiar in momentul acela ar fi trebuit sa fie la coada "la zahar". Banuiesc ca putea fi si incomoda fiindca o privire care-ti spune cu atata claritate:"vreau si ma intereseaza sa aud ce ai tu de spus in momentul asta" nu e totdeauna binevenita, mai ales daca-ti aluneca gandul - ca oricarui adolescent pana la urma - si poate chiar nu ai nimic de spus, sau nu ai nimic ce s-ar chiar putea spune unui profesor. Insa mie care eram o grasana care citea simbolistii francezi in loc sa invete la fizica si dostoiewski in loc de tema la matematica mi-a facut bine, un bine aproape organic.Ne mai era si diriginte. Cam 70% din clasa dadea la medicina. Multi gandeau cam ca tine Andrei, totusi oricat de introvertita eram eu pe-atunci, cred cu tarie ca "personalitatile" clasei tineau sincer la el. Era omul care iti spunea direct ce crede, fara secrete de cancelarie, fara lungimi si ezitari.
Il enerva sa citesi la altcva (adicatelea fizica, chimie, bilogie) in ora lui, dar pe mine m-a lasat sa citesc critica literara cat vreau daca ma plictiseau compunerile lungi (ma lasasem deja de sportul identificarii cartii din care se copiase). Aveam intre altii in clasa un lungan care zacea permanent in ultima banca. gabi ii ziceam, aud ca acum e chirurg la New York. Sclipea de inteligenta, o placere sa-l asculti rationand. Fereasca Dumnezeu pe profesorii mediocri care incercau sa se apropie de el, ca inteligenta ii venise la pachet cu sarcasmul. Ei, Gabi asta facea compuneri de maximum un sfert de pagina (A5 nu A4), cateodata cobora la un paragraf. Nu ca l-am fi putut vreodata banui de acribie - cuvantul asta de la Olteanu l-am invatat. - insa compunerile nu erau o bataie de joc. Era sens acolo, se cunostea si ca citise "opera" si ceva pe de-asupra, se mai cunostea si ca-si rezervase timp sa se gandeasca, sa aiba o opinie. Olteanu le accepta cu seninatate. El care lasa corijenti cu ghiotura, de se ruga directorul de el sa mai treaca, sa mai lase de la el, sa mai... nu! Compunerile lui Gabi nu i se pareau ridicole, nici insuficiente, omul judeca, el asta vroia el de la noi.
Nu stiu generatia voastra cum va fi fost dar pe noi ne innebuneau cu "taranul roman", taranul roman la Rebreanu, taranul roman la Creanga, taranul roman la Zaharia Stancu... da-i cu taranul roman. Nu stiu cum va fi fost asta privit in tara dar noi eram copii bucuresteni, de asfalt si de beton, chestia cu taranul mde... Pana ce Olteanu - eram a 11-a baga de seama, nimeni nu mai facea asa ceva in liceu - se pune cu fundul pe prima banca (pe care toti o lsau goala la apropaierea lui) ia cartea in mana si se pune sa ne citeasca tihnit scena prunului din Marin Preda, sobru, fara nici un fel de histrionism, corect si precis ca un laparoscop. Nciodata nu l-am mai putut privi cu aceiasi ochi nici pe el nici pe Preda. Am 50 de ani, locuiesc in Connecticut (da, ca talharul) am si azi in biblioteca Morometii, sper sa existe si pe lumea cealalta ca mi s-ar rupe sufletul sa nu stiu ca e acolo si pot s-o deschid cand mi-e dor.
RăspundețiȘtergereDupa ce am dat si eu ca tot omul cu bun simt la medicina am inteles ca n-am ce cauta si l-am rugat sa ma ajute sa ma pregatesc de Litere. N-am avut multi ani mai buni decat acela in care faceam liste de critica literara despre fiecare bucata dupa care imi dadea subiectul si ma lasa sa scriu ce-mi trecea prin cap in urma citirii opiniei altora. De Craciun, chiar inainte sa intru in facultate eram calare pe telefon ca nu dadeam de cap unei structuri sintactice cumplite, sa fi fost a lui Budai, a lui Slavici? Nu mai stiu. O fi avut si omul acela ceva treaba in Ajun imi inchipui, cu toate astea a stat rabddator cu mine vreo ora sa descalcim. Mama se uita la mine si zicea "sunteti nebuni amandoi".
Cineva mi-a spus ca ar fi ajuns la Cantemir dat afara din universitate. Era asistent si studentii tocmai pusesera de-o minuscula rascoala, nu pentru libertate, pentru conditiile mizerabile din camin. Ar fi fost si o sedinta mare la care cica a venit si politrucul de la minister. Olteanu, sigur pe origina lui sanatoasa ca era baiat de tarani saraci si sigur si pe credinta lui intr-un comunism care sa dea mai multe sanse amaratilor n-a avut treaba si s-a sculat sa spuna ca "vedeti tovarasi conditiile din camine chiar sunt groaznice, ca nu e apa, ca nu e incalzire'. Politrucul atunci ar fi venit la el dupa sedinta si i-a spus "Te-ai cam imburghezit, tovarase". Cu asta s-a incheiat cariera lui universitara. O fi n-o fi adevarat, cum mi-au dat-o asa v-o vand.
RăspundețiȘtergereInsa nu cunosc multi oameni despre care sa spun ca si-au folosit viata cu mai mult folos pentru tara si poporul lor ca Aurica Olteanu, tzie-i Dumnezeu samantza.
Da... Și astăzi, după 35 de ani, omul ăsta, la cât l-am urât în anii de liceu, a rămas în amintirea mea drept cel mai bun (pe departe!) Profesor pe care l-am avut în viața mea.
RăspundețiȘtergereAm sa fiu omul rau (deh mai trebuie sa fie si cate unul din astia) si am sa il dezbrac pe Aurica de aura lui. NU ii contest cunostintele pe care le avea ca om, dar era un deraiat a profesor! Prima calitate a unui profesor este (si stiu ce vorbesc am fost insurat cu o profesoara si mama mea este profesoara) sa stie cui si cum sa se adreseze. Cred ca noaptea visa ca preda studentilor iar dimineata avea un cosmar: oricat de mult se indrepta catre Piata Universitatii si un auditoriu care chiar is dorea sa il asculte (sau poate nu) drumul se termina in Piata Galati la niste adolescenti care fix asta visau sa devina toti experti in Litere. Am dispretuit intotdeauna profesorii care aveau si au senzatia ca fara materia lor Universul se sfarseste iar ei sunt singurii in stare sa o predea. Il copia pe idolul lui George Calinescu inclusiv la freza si la taietura costumelor. Ca foarte multi cu origini "sanatoase" avea un orgoliu imens hranit si de titlul de Doctor. Da titlul de Doctor pe vremurile acelea chiar insemna ceva nu ca in ziua de astazi in care daca arunci o caramida pe holurile unei facultati sau al unui minister din 100 de oameni pe care ii lovesti 99 sunt deja doctori iar ultimul este doctorand. Orgoliul ii hranea latura mesianica si actiona in consecinta dar in loc sa se aleaga cu o turma de prozeliti inspira frica de profesor care cateodata ducea si la repulsie pentru materia predata. Am sa va invit la un exercitiu de imaginatie si anume elevul Aurica la o ora de stiinte exacte la alegerea voastra tratat de catre profesorul de la catedra cu aceasi atitudine pe care o avea profesorul Aurica. Sunt curios cum ar fi fost insuflata dragostea pentru acea materie exacta :). Hai sa dau si o lovitura sub centura: Omul era prototipul Comunismului incarnarea sloganului "societatea produce Homo Novus multilateral dezvoltat" De acord asta se promova asta facea dar nici in 0.00001% din noi nu zacea un Leonardo. Sper sa citeasca acest comentariu si sa reflecteze la viata si rezultatele lui ca profesor. In viata nu trebuie ca exceptia si fie regula. Cautarea exceptiilor se face intre cei normali. Iar acum astept reactiile celor care i-au ridicat osanale si cu curiozitatea de a ma vedea cenzurat!
RăspundețiȘtergereDeși nu știu nici măcar de un'să-ncep, măcar pentru umorul involuntar, mesajul de mai sus merită câteva minute din timpul meu.
ȘtergereLuând-o de la coadă la cap, e remarcabil cum cinstitul autor consideră că, din populația unuia dintre liceele de vârf ale capitalei României, numai excepțiile ar fi avut datoria să fie în stare să pună, în limba maternă, două fraze deolaltă și să cunoască literatura scrisă în aceeași limbă – nu cine știe câtă, dacă ar fi de comparat cu alte civilizații europene. Ferească sfântul să ne fi născut în Franța, să fi făcut un adevărat liceu teoretic, cu un bacalaureat care să nu fie festival de copiat. Presupun că nenorocitului de Olteanu, non-excepțiile i-ar fi tăiat nasul la propriu.
Era, fără îndoială, o aplecare cu totul comunistă, dacă nu chiar marxistă ca un profesor într-unul dintre cele vreo cinci licee de elită ale țării să urmeze asemenea modele de educație în amărâta aia de limbă maternă, în loc să ne fi lăsat, ca pe niște demne non-excepții ce eram, să copiem bătrânește comentarii de doi lei, urmând exemplul clar pe care-l dădeau grupul industrial 4 și liceul de construcții numărul zero. Era, firește, o dovadă de orgoliu nemăsurat ca profesorul să îndrăznească să creadă că, la unul dintre liceele la care se intra greu și se rămânea încă și mai greu, elevii ar fi putut să dorească și ceva cultură, nu doar materia care se dădea la Poli (strict! fără fizică atomică de pildă).
A propos de orgoliu și doctorat. Dacă tot a adus preopinentul vorba despre doctoratul ăla, ar putea să numească o singură instanță în care a vorbit Olteanu despre acel doctorat? Știe domnia sa măcar disciplina în care se încadra doctoratul? Ne-ne-ne, lasă-l matale pe Goagăl în pace! Până acum câțiva ani, nici măcar acolo nu găseați vreo urmă a acelei lucrări. Cu alte cuvinte, umflat de orgoliul doctoratului, timp de patru (sau trei dacă faceți parte din clasa care l-a ușuit), omul ăsta și-a scris lucrarea în tăcere, a susținut-o în tăcere, dar elevilor nu le-a suflat nici un cuvânt? Al naibii orgoliul ăsta, frate.
Neavând idee despre felul cum își concep materia onoratele doamne pe care autorul le invocă – ar fi un exercițiu interesant, deși poate cam crud, să li se prezinte acest text cerându-li-se o opinie – nutresc totuși convingerea, poate nejustificată, că a crede că materia ta e importantă vine la pachet cu pasiunea pentru acea materie. Natural, admit că pasiunea e non-necesară. Salariul e! Să crezi că tu – și numai tu – poți aduce minima schimbare necesară în acea materie este însăși substanța diferenței dintre un profesor scârbit și un om care mai are încă un motiv să se dea jos din pat diminețile. Deși pot înțelege și că o partidă de table și o bere se pot constitui într-un motiv la fel de valabil - pentru unii. Prin urmare pricep că profesorul care crede că materia e importantă și că el însuși poate să o predea într-un mod deosebit ar putea, în anume condiții, să merite întregul dispreț al autorului. Atâta doar că, în aceste condiții, mă întreb dacă statutul de non-excepție nu îi e cumva contrazis.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereII
ȘtergereTotuși - fiindcă nu arată numai necunoașterea persoanei profesorului, inteligibilă la urma urmelor, în contextul mai larg al urii și resentimentului respirând din fiecare literă, fiindcă arată nu numai o necunoaștere de desen animat a figurii lui Călinescu, ci mai cu seamă o inocență de-a dreptul înduioșătoare în privința hainelor bărbătești - găselnița cea mai adorabilă a textului de mai sus este asocierea lui Aurică Olteanu cu faimosul critic literar. Mai concret: comparația dintre costumele de gata, de la Cocor și Bucur Obor și costumele de croitor (cu papion!) ale criticului literar, cititorului cât de cât atent, îi pot produce un deliciu narativ subit, acela al unui întreg roman al ratării, spus repede, involuntar, concentrat și, din păcate, la o vârstă la care nimic n-a mai rămas de reparat.
Dar, da, credința că trebuie să fii un Leonardo ca să citești câteva romane și poezii însoțite de câteva fragmente dintr-un critic impersionist are tristețea ei nu atât vizavi de autor, care, în fond e atât de mișcător onest în exprimare încât nu pune probleme deosebite de înțelegere, cât ca simptom al multor altor fenomene de prin țarișoară, cu reverberații mai îndepărtate.
Astazi, domnul profesor Olteanu a plecat la Domnul!
RăspundețiȘtergere