vineri, 19 februarie 2010
La ski la Sinaia
Lumea cântă și schiază, schiul zboară sub picior
Flori pe pârtie brodează, pe unii îi întristează, pentru alții e ușor
Flori pe pârtie brodează, pe unii îi întristează, pentru alții e ușor
Zilele trecute vorbeam cu Monica, vroia să mă întrebe despre examenul la IOCLA și cum se întâmplă deseori discuția a alunecat către alte subiecte, schiul. Spunea că în vacanță o să plece singură la schi așa că m-am autoinvitat să merg cu ea.
Ziua a început cum nu se poate mai prost, când m-am trezit am văzut un mesaj de la ea în care îmi spunea că s-a trezit cu un ochi atât de umflat încât nici nu poate să-l țină deschis. Vorbim la telefon, spune că acum e mai bine și că i-ar părea rău să nu mergem așa că hotărâm să nu amânăm nimic. Sunt nevoit să iau taxiul până la gară și după ce sunt refuzat de câțiva („Până la gară... cam puțin!”, „Te iau dar nu-ți mai pun aparatul, dai și tu așa de bun simț 13 lei...”, „Păi nu te ia nimeni până la gară!”) găsesc un nene care a acceptat să mă ducă în condiții legale.
Pe tren Monica are chef de somn dar eu nu, așa că tot vorbim și nu o las să doarmă. Ajungem mult prea devreme, telecabina nu este deschisă și suntem nevoiți să pierdem timpul pe băncile din Sinaia. Într-un final, după ce aproape adormisem, intrăm în telecabină. Nimerim lângă doi tipi care vorbeau de zor despre avalanșele ce au avut loc și tot arătau locurile de unde s-au rupt plăcile de zăpadă așa că încep să mă acomodez cu ideea că vom schia doar în V. Dorului.
Sus zăpada este excelentă și suntem primii care ne dăm pe pârtie. Plăcerea de a te da primul după ce a trecut ratracul merită tot chinul trezitului la 3 jumate dimineața. Din păcate după puțin timp vremea devine nasoală, o ceață de abia vedeai la câțiva metri, viscol și un pic cam frig. Niciunul din noi doi nu este intimidat de vreme așa că urcările și coborârile se țin lanț. După 7-8 coborâri cerem informații despre Drumul de vară și aflăm că putem merge pe acolo fără nicio problemă. Hotărâm să mai facem o coborâre și apoi mergem pe Drumul de vară. La coborârea asta s-a întâmplat partea nasoală: Monica cade destul de urât, spune că „a simțit cum i-a ieșit rotula de la locul ei și apoi i-a intrat la loc” și nu mai poate să schieze. Luăm o pauză, poate îi trece, intrăm în cabana unde ea servește o ciorbă și se îndrăgostește de pișcoturile mele cu cacao. O doare în continuare așa că facem o vizită la salvamont.
Din fericire nu este nimic grav dar ar fi bine să nu mai schieze astăzi. Monica are un fel foarte tare de a povesti ce o doare, povestește cu lux de amănunte cum o doare, în ce loc, ce simte, face comparații foarte plastice... cred că poate descrie timp de 5 minute o durere. Nu degeaba spune ea că are o fire analitică. Eu unul când mă doare știu doar că mă doare...
Ziua a început cum nu se poate mai prost, când m-am trezit am văzut un mesaj de la ea în care îmi spunea că s-a trezit cu un ochi atât de umflat încât nici nu poate să-l țină deschis. Vorbim la telefon, spune că acum e mai bine și că i-ar părea rău să nu mergem așa că hotărâm să nu amânăm nimic. Sunt nevoit să iau taxiul până la gară și după ce sunt refuzat de câțiva („Până la gară... cam puțin!”, „Te iau dar nu-ți mai pun aparatul, dai și tu așa de bun simț 13 lei...”, „Păi nu te ia nimeni până la gară!”) găsesc un nene care a acceptat să mă ducă în condiții legale.
Pe tren Monica are chef de somn dar eu nu, așa că tot vorbim și nu o las să doarmă. Ajungem mult prea devreme, telecabina nu este deschisă și suntem nevoiți să pierdem timpul pe băncile din Sinaia. Într-un final, după ce aproape adormisem, intrăm în telecabină. Nimerim lângă doi tipi care vorbeau de zor despre avalanșele ce au avut loc și tot arătau locurile de unde s-au rupt plăcile de zăpadă așa că încep să mă acomodez cu ideea că vom schia doar în V. Dorului.
Sus zăpada este excelentă și suntem primii care ne dăm pe pârtie. Plăcerea de a te da primul după ce a trecut ratracul merită tot chinul trezitului la 3 jumate dimineața. Din păcate după puțin timp vremea devine nasoală, o ceață de abia vedeai la câțiva metri, viscol și un pic cam frig. Niciunul din noi doi nu este intimidat de vreme așa că urcările și coborârile se țin lanț. După 7-8 coborâri cerem informații despre Drumul de vară și aflăm că putem merge pe acolo fără nicio problemă. Hotărâm să mai facem o coborâre și apoi mergem pe Drumul de vară. La coborârea asta s-a întâmplat partea nasoală: Monica cade destul de urât, spune că „a simțit cum i-a ieșit rotula de la locul ei și apoi i-a intrat la loc” și nu mai poate să schieze. Luăm o pauză, poate îi trece, intrăm în cabana unde ea servește o ciorbă și se îndrăgostește de pișcoturile mele cu cacao. O doare în continuare așa că facem o vizită la salvamont.
Din fericire nu este nimic grav dar ar fi bine să nu mai schieze astăzi. Monica are un fel foarte tare de a povesti ce o doare, povestește cu lux de amănunte cum o doare, în ce loc, ce simte, face comparații foarte plastice... cred că poate descrie timp de 5 minute o durere. Nu degeaba spune ea că are o fire analitică. Eu unul când mă doare știu doar că mă doare...
La salvamont era un domn care urma să se dea pe Târle însoțit de un salvamontist și i se explica ce este un DVA, moment numai bun ca să mă bag în seamă și să mă laud că pe 24 plec în Retezat să învăț despre avalanșe și DVA-uri (da, mă laud și pe blog!).
Hotărâm să fac un Drum de vară singur și apoi poate coborâm împreună, în funcție de cum evoluează durerea. Zăpada pe drumul de vară este excelentă, mai bună ca în Austria, nicio piatră, niciun pic de gheață. Pârtia este bătută și coborârea nu cere aproape niciun efort, cristianele vin din reflex. Mă las purtat de schiuri și mă bucur de una din cele mai reușite coborâri de anul ăsta. La cota 1400 stimabilii de la telescaun s-au gândit să facă un pic de economie căci skipass-ul a fost cam ieftin (30€ pe zi! Mai mult ca în Austria!) așa că funcționează doar telecabina. Sunt nevoit să aștept 20 de minute pentru o urcare căci în afară de timpul de urcare mai așteptam și să se umple telecabina. Cam bătaie de joc, după ce că am plătit o căruța de bani pentru 3-4 pârtii amărâte nici măcar nu pot să schiez în voie, trebuie să aștept să li se umple telecabina. Și ca să fie tacâmul complet, în V. Dorului pârtia cea mai sănătoasă era rezervată pentru antrenamentul unui club de schi. Ajung la Monica entuziasmat tot, îi spun cât de mișto a fost dar ea nu se simte în stare să coboare așa că decidem să mai fac eu niște coborâri și ne întâlnim în Sinaia. E clar, nu e ziua ei norocoasă, de dimineața problema cu ochiul iar acum piciorul... Îmi pare rău pentru ea, vroia așa de mult să schieze... Nu prea mă încântă ideea să ne despărțim dar ea insistă să facem așa.
De aici încolo am mâncat Drum de vară pe pâine. Am găsit o zonă cu zăpadă nebătută așa că m-am gândit să văd cum stau cu schiatul în zăpadă mare. După cum mă așteptam stau varză așa că mănânc și zăpadă pe pâine. Către final coborârile devin un amestec de durere și plăcere. Viscolul îmi biciuia față, urechile îmi înghețaseră dar nu mă puteam opri. M-am convins că îmi trebuie ochelari de schi căci ochelarii mei de soare deveniseră inutilizabili. Fără ochelari vedeam o mare albă de ceață și îmi intra viscolul în ochi. Cu ochelari vedeam o mare fumurie, atât de fumurie încât nu știam pe unde merg, dar măcar nu îmi intra viscolul în ochi. La ultima urcare mă întâlnesc cu un prieten de-al Monicăi, aflu că este cu noi în facultate și discuția deviază de la starea pârtiilor la cum le predă Moraru Java. Nu știu cum se întâmplă dar cu toți cu care vorbesc ating și subiectul facultate.
La întoarcere nimerim într-un compartiment unde mai erau doar două locuri libere. Nu știu ce vorbesc cu Monica (de facultate, evident...) și la un moment dat ceilalți patru din compartiment izbucnesc în râs... erau și ei la Automatică, anul 4.
Timpul trece repede, jumătate de drum dorm iar apoi încep o discuție cu Monica destul de aprinsă despre cum salvăm Pământul și despre alte subiecte destul de banale pentru neparticipanții la conversație.
O așa zi nu se putea încheia decât într-un singur fel, cu un concert folk. Cum ajung acasă dau pe gât o supă și plec în pas alergător spre Iron City unde avea loc seara folk. Andrei mă aștepta de o oră jumate cu un loc rezervat, prieten de nădejde. 17 februarie este o zi specială pentru noi doi și trebuia să o serbăm cum se cuvine. Cum a fost la concert vă spune Andrei aici. Târziu în noapte (sau dimineața devreme) o luăm pe jos către casă fredonând bucăți de melodii care ne-au rămas în cap:
„Am intrat cu femeia în joc
Și am pierdut cu o chintă royală,
Mi-am plătit datoria pe loc
Căci cu ea nu e loc de tocmeală.”
Ajung pe la 3 și ceva și uite așa mă culc cam la aceeași oră la care m-am trezit cu o zi înainte.
Concluzii:
1. Unde te duci tot de calculatoriști dai.
2. Dacă aveți chef de un ski meseriaș grăbiți-vă la Sinaia!
Hotărâm să fac un Drum de vară singur și apoi poate coborâm împreună, în funcție de cum evoluează durerea. Zăpada pe drumul de vară este excelentă, mai bună ca în Austria, nicio piatră, niciun pic de gheață. Pârtia este bătută și coborârea nu cere aproape niciun efort, cristianele vin din reflex. Mă las purtat de schiuri și mă bucur de una din cele mai reușite coborâri de anul ăsta. La cota 1400 stimabilii de la telescaun s-au gândit să facă un pic de economie căci skipass-ul a fost cam ieftin (30€ pe zi! Mai mult ca în Austria!) așa că funcționează doar telecabina. Sunt nevoit să aștept 20 de minute pentru o urcare căci în afară de timpul de urcare mai așteptam și să se umple telecabina. Cam bătaie de joc, după ce că am plătit o căruța de bani pentru 3-4 pârtii amărâte nici măcar nu pot să schiez în voie, trebuie să aștept să li se umple telecabina. Și ca să fie tacâmul complet, în V. Dorului pârtia cea mai sănătoasă era rezervată pentru antrenamentul unui club de schi. Ajung la Monica entuziasmat tot, îi spun cât de mișto a fost dar ea nu se simte în stare să coboare așa că decidem să mai fac eu niște coborâri și ne întâlnim în Sinaia. E clar, nu e ziua ei norocoasă, de dimineața problema cu ochiul iar acum piciorul... Îmi pare rău pentru ea, vroia așa de mult să schieze... Nu prea mă încântă ideea să ne despărțim dar ea insistă să facem așa.
De aici încolo am mâncat Drum de vară pe pâine. Am găsit o zonă cu zăpadă nebătută așa că m-am gândit să văd cum stau cu schiatul în zăpadă mare. După cum mă așteptam stau varză așa că mănânc și zăpadă pe pâine. Către final coborârile devin un amestec de durere și plăcere. Viscolul îmi biciuia față, urechile îmi înghețaseră dar nu mă puteam opri. M-am convins că îmi trebuie ochelari de schi căci ochelarii mei de soare deveniseră inutilizabili. Fără ochelari vedeam o mare albă de ceață și îmi intra viscolul în ochi. Cu ochelari vedeam o mare fumurie, atât de fumurie încât nu știam pe unde merg, dar măcar nu îmi intra viscolul în ochi. La ultima urcare mă întâlnesc cu un prieten de-al Monicăi, aflu că este cu noi în facultate și discuția deviază de la starea pârtiilor la cum le predă Moraru Java. Nu știu cum se întâmplă dar cu toți cu care vorbesc ating și subiectul facultate.
La întoarcere nimerim într-un compartiment unde mai erau doar două locuri libere. Nu știu ce vorbesc cu Monica (de facultate, evident...) și la un moment dat ceilalți patru din compartiment izbucnesc în râs... erau și ei la Automatică, anul 4.
Timpul trece repede, jumătate de drum dorm iar apoi încep o discuție cu Monica destul de aprinsă despre cum salvăm Pământul și despre alte subiecte destul de banale pentru neparticipanții la conversație.
O așa zi nu se putea încheia decât într-un singur fel, cu un concert folk. Cum ajung acasă dau pe gât o supă și plec în pas alergător spre Iron City unde avea loc seara folk. Andrei mă aștepta de o oră jumate cu un loc rezervat, prieten de nădejde. 17 februarie este o zi specială pentru noi doi și trebuia să o serbăm cum se cuvine. Cum a fost la concert vă spune Andrei aici. Târziu în noapte (sau dimineața devreme) o luăm pe jos către casă fredonând bucăți de melodii care ne-au rămas în cap:
„Am intrat cu femeia în joc
Și am pierdut cu o chintă royală,
Mi-am plătit datoria pe loc
Căci cu ea nu e loc de tocmeală.”
Ajung pe la 3 și ceva și uite așa mă culc cam la aceeași oră la care m-am trezit cu o zi înainte.
Concluzii:
1. Unde te duci tot de calculatoriști dai.
2. Dacă aveți chef de un ski meseriaș grăbiți-vă la Sinaia!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!