joi, 14 aprilie 2011
Nebun de alb
În urma unei scurte discuții pe care am avut-o aseară din orașul de oțel, mi-am adus aminte de poezia „Nebun de alb”, a lui Adrian Păunescu. Mă refer aici la întreaga poezie, nu la melodia cântată de Emeric Imre, pe care probabil o cunoaște cea mai mare parte dintre voi.
Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De când mă simt tot mai bogat, de tine,
Și-mi stau pe tâmple soarele și luna,
Acum mi-e cel mai rău și cel mai bine.
M-aș jelui în fel de fel de jalbe
În care nici n-aș spune cum te cheamă,
Pătrate negre și pătrate albe
Îmi covârșesc grădina și mi-e teamă.
Și uite, n-are cine să ne-ajute,
Abia-și mai ține lumea ale sale
Și-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.
Prin gări descreierate accidente,
Marfare triste vin în miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca să te-apropii și ca să te sperii.
Jur-împrejur priveliști aberante,
Copii fragili ducând părinții-n spate,
Bătrâni cu sănii gri de os pe pante
Și albatrosi venind spre zări uscate.
Mi-e dor de tine și iți caut chipul
În fiecare margine a firii,
În podul palmei dacă iau nisipul,
Simt un inel jucându-se de-a mirii.
Te-aud în bătălii din vreme-n vreme,
Ostașii gărzii tale ți se-nchină,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon și nume de regină.
Fiorul rece prin spinare-mi trece
Când mi-amintesc cu gene-nlăcrimate
Că tu, de la etajul treisprezece,
Voiai să te arunci să scapi de toate.
Dar tu-nțelegi, de fapt, că nu se cade
Să-ți pui în cumpănă întreaga viață,
Că nu-s în joc abstractele rocade,
Ci sângele ce fierbe sau ingheață.
Neputincioasă, tristă și frigidă,
Așa ai fost și apăreai senină,
Dar cel care-a știut să te deschidă
Nu-i fericit, ci imbătat de vină.
De te lucram sârguincios cu dalta,
De te făceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astăzi ești, o alta,
Pe care la căldură am trezit-o.
Lăsând ambițiile de-o parte
Ne aruncăm în marea nemiloasă
Și-mpreunați, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfânta casă.
Pe urma vin ceilalți să ne-o distrugă
Și ochii tăi ma caută întruna
Și eu înalț nefericita rugă
Purtând pe tâmple soarele și luna.
Și te iubesc cu milă și cu groază,
Tot ce-i al tău mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce capturează
Regina neagră pentru veșnicie.
Nu că mi-ar plăcea cum sună melodia „Nebun de alb” (ba chiar îmi place foarte mult), dar cred că ultima parte ar fi putut foarte bine să nu fie făcută refren, să fie lăsat doar așa cum este, ultima strofă. Chiar nu ar fi sunat rău.
Păcat că omul Adrian Păunescu nu se potrivea cu ceea ce scria poetul Adrian Păunescu, altfel probabil l-ați fi găsit la mine pe Facebook la „People who inspire me”.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!