luni, 10 mai 2010
Revenire de succes
Ziua începe ca de obicei înainte ca zorii să apară şi la ora 4:15 sună ceasul. Mă trezesc, vorba lui Cristian Tudor Popescu, ca din mormânt, după o săptămână grea, dar îmi revin repede. Îmi beau cafeaua, ajung imediat la gară şi ne urcăm în tren, unde toţi în afară de mine se hotărăsc să se culce.
Planul iniţial era ca Tibi să urce pe Valea Rea, iar noi ceilalţi, care nu fuseserăm în ultima vreme pe la munte, să mergem pe traseul clasic: Piscul Câinelui şi Zamora. Am decis totuşi să nu îl lăsăm singur şi să urcăm cu el, mai ales că niciunul dintre noi nu mai făcuse acel drum. Urma să urcăm până unde putem pentru că nu eram toţi la fel de bine pregătiţi şi de altfel nici numele de Valea Rea nu anunţa lucruri prea bune.
Totul a începe foarte lejer, cu un drum forestier de vreo 6 km. Încă de aici apar lucrurile interesante: drumul este presărat cu tălpi de pantofi, adidaşi, tenişi de diferite dimensiuni. Cine şi de ce şi-a pierdut tălpile pe acolo, nu ştim. Ajungem şi în Poiana Narciselor, unde din păcate nu mai sunt narcise, dar vremea e foarte bună şi ne simţim bine. Tibi pomeneşte continuu de berea Neumarkt pe care o are în rucsac, fiind chiar destul de convingător pentru Vali. Chiar dacă doar pentru câteva momente, chiar şi Laura, obişnuită cu prostiile noastre, ajunge să îl creadă! Din fericire, traseul este nemarcat şi nu găsim gunoaie pe jos, doar foarte multe pietre şi o apă rece şi bună.
În faţă se vede o pantă destul de înclinată, dar nu pare prea lungă, aşa că decidem să urcăm în continuare chiar pe mijlocul văii şi nu să ocolim prin dreapta, unde drumul e mai lin. Între noi fie spus, nici măcar Tibi nu se gândise iniţial să urce pe acolo. De aici încep şi pauzele mai dese, iar eu şi Tibi decidem să mergem în faţă ca să vedem care e treaba. Nu mare ne e mirarea când observăm că după ce trecem de un dâmb mai e încă destul de urcat (nu doar ce văzuserăm noi de jos). Îi întrebăm pe ceilalţi dacă vor să ne întoarcem, dar se pare că şi ei îşi doresc să cucerească vârful, aşa că Tibi şi cu mine o luăm din nou la picior, iar în vârf avem destul timp să scoatem maximele excursiei, după cum e obiceiul la fiecare tură de munte.
După ce vin şi ceilalţi, tragem un ospăţ pe cinste şi ne golim rucsacii de mâncare, pornind apoi grăbiţi spre Sinaia ca să prindem acceleratul şi mai ales să apucăm să bem şi o bere înainte. Nu se întâmplă nimic prea spectaculos la coborâre, singurul punct de oprire fiind stâna cu posterul cu Shakira pe perete.
Ajungem în oraş chiar la timp cât să bem o bere şi apoi să prindem trenul, care are obişnuita întârziere. Obosiţi, găsim totuşi resursele necesare pentru a mânca în tren nişte salam şi brânză topită şi de a alerga după băiatul care vindea bere ca să cumpărăm un Ciucaş cu 6 lei.
În concluzie: Vali nu ştiu dacă mai vine cu noi la munte după ce i-am făcut la prima tentativă. Nu ştiu cum reuşim să facem, că aproape niciodată nu e totul atât de roz cum pare la început. Am făcut ce am făcut şi tot am urcat Valea Rea direct! După ce i-am povestit tatei, se pare că o să fie imposibil de convins ca sâmbăta viitoare să nu facem nu traseu binecunoscut din Ciucaş, pentru că nici el n-a mai urcat tot de 5 luni şi nu pare să aibă prea mult chef de surprize. Pentru mine, a fost o revenire extrem de reuşită!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Saracu' Vali... La sfarsitul drumului avea in plus cate un calcai si o gamba la fiecare picior! :))
RăspundețiȘtergereSi ai uitat sa povestesti ca am (ati) mancat salam in tren si am (ati) imputit tot compartimentul. :))
Trebuie sa mai faca unii si altii completari cu faze amuzante (apucatul de oua etc.)
Ba mai vin, chit ca inca am unhappy buttcheeks si gamba aia in plus :D daca am o pereche de incaltari adecvate de data asta, as veni fara sa ma gandesc prea mult. La final, experienta e de neinlocuit.
RăspundețiȘtergere