marți, 1 februarie 2011
În personal
Te trezești dimineața la 4:30 și pornești spre gară. Iei bilete până la Sinaia Haltă pentru că până la Bușteni sunt cu 1 leu și ceva mai scumpe. Urci în tren și te întâmpină un miros neplăcut (nu îți dai seama exact de la ce vine). Ușile se închid automat (opa!), dar piuie până te exasperează. În vagon, lume pestriță: nergicioși fără dinți cu sacoșe de rafie, elevi de liceu în excursie cu doamna dirigintă, bătrâneii din Floare de Colț București, alți câțiva munțomani și restul care probabil coboară la Ploiești.
În sfârșit, până să observi tu toată lumea din jur, trenul pornește. Vrei să tragi un pui de somn (e ora 6 și jumătate, doar nu ai omorât pe nimeni!), dar, deși mersul lin al personalului ar trebui să te ajute, scaunele sunt prea tari și nu te lasă deloc. Atunci tragi o privire pe afișajul electronic (opa!) și te edifici cu privire la stația care urmează: „$$$$$$$$$$$$$$$$$”.
Vrei sau nu vrei, începi să asculți ce discută liceenii de lângă tine. Nimic interesant și nici măcar amuzant. Evident, aceștia vorbesc foarte frumos și sunt foarte educați. Vine controlorul și vezi cum pasagerii îi întind câte o hârtie de 1 leu. „Prea puțin!”, pare a spune nașul, care primește apoi dublu. Te hotorăști că cel mai bine e să mai încerci să tragi totuși un pui de somn și îți folosești geaca pe post de pernă.
Nicio șansă însă, în vagon intră un domn jerpelit, neras, maroniu și cu vreo 2 (maxim 3) dinți în gură. Și cu un acordeon în spate. Acesta își găsește clienți foarte repede: grupul de liceeni aflați în excursie cu doamna dirigintă scot toți foarte entuziasmați câte un leu, mai mult ca să râdă de muzicianul nostru. Omul știe de toate: lăutărești, manele, dar și Lady Gaga. Asta poate ți se pare și ție puțin amuzant (să auzi Lady Gaga la acordeon), dar faptul că băieții îi tot dau câte un leu ca să mai cânte o melodie nu mai e așa amuzant.
Începi să te enervezi și să îți ieși din pepeni și tocmai atunci vine și domnul cu papagalul. Da, papagalul care îți alege bilețelul norocos cu care sigur o să câștigi mulți bani. Și acest domn are succes la câțiva călători, iar domnul cu acordeonul cânta în continuare de mama focului. În sfârșit, cineva ia atitudine și îl cheamă pe naș ca să îl potolească. Cuvintele acestuia (sau acesteia) sunt foarte convingătoare: „Nu ți-am spus, bre, să pleci de aici?”. După care fiecare își vede de treaba lui. Acordeonistul pleacă, evident, numai când are el chef (sau când nu îi mai dă nimeni bani să cânte).
Bine măcar că a plecat într-un final. În acest final însă îți amintești că se apropie Crăciunul. Sau au grijă să îți amintească asta cei care urca cu ursul/ capra în vagon și fac un zgomot asurzitor (și un miros nu mai spun cum). Cel mai bine ar fi să te duci până la toaletă să te ușurezi și tu un pic și să scapi de tot balamucul ăsta. Dar trenul oprește în stație. Stai și stai. Mecanicul bate cu ciocanul în roțile trenului. De ce nu mai pleacă odată? Hmm... chiar te aștepți să îți dea cineva un răspuns la asta? Faci pe tine. În sfârșit pleacă, te duci într-un suflet la WC, deschizi ușa, te gândești un pic, îți faci o socoteală și îți dai seama că mai bine te întorci.
Pui din nou capul pe geacă și speri la măcar o ultimă oră în care să ațipești un pic. Nu. Păi nu, dacă tot e liniște, atunci un alt grup de liceeni (care se duceau tot la Bușteni sau Predeal, să se dea cu punga pe pârtie printre schiori, mi se pare normal), scot boxele. Ce mai auzi de data asta? „Chef de chef și toți banii mei îi dau pe femei”, „Pe la spate, pe la spate, așa vor fetele toate”, „Eu țin dragostea cu anu' și beau vinu' cu borcanu'”, în cel mai bun caz Cheloo. De data asta vine doamna dirigintă să îi potolească, dar elevii nici nu așteaptă ca această să plece bine că au și dat drumul și mai tare la muzică.
Te gândești că mai bine te muți în altă parte, dar singurele locuri sunt în picioare pe hol. Hmm... crezi că și așa e mai bine. Ajungi în sfârșit la destinație și te minunezi cum de există un mijloc de transport care să facă 3 ore și 40 de minute de la București la Bușteni.
La întoarcere, în accelerat, deja e cu totul altceva. Stai în compartiment cu doi străini și te gândești ce ar fi zis aceștia dacă ar fi mers cu trenul cu care tu ai venit de dimineață...
Ei, dar până la urmă vorba cântecului: Mergem toți c-un personal, totul e s-avem un ideal!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!