miercuri, 23 februarie 2011
Live to tell
Articol preluat de pe: http://avalanse.blogspot.com/2011/02/live-to-tellavalansa-pietrosul-rodnei.html
Live to tell
Duminica, 13 februarie 2011 a devenit cea mai norocoasa zi din viata mea. Ziua in care am devenit parte intr-o statistica- ingropat complet in avalansa, gasit, salvat, in viata!
Am incercat sa-mi astern trairile pe ‘hartie’ imediat dupa cele intamplate, insa nu am putut. Au trecut 5 zile si-mi vine foarte greu si acum sa fac acest lucru. In continuare tremur necontrolat cand imi amintesc ce s-a intamplat.
Am fost 5 persoane. Ne stim de ceva vreme. Am facut mai multe ture la munte impreuna. In dimineata zilei de 13 feb. m-am trezit mai repede impreuna cu unul dintre ei pentru a face ceva poze si a reusi sa schiem mai multe ture. Ne aflam in zona cabanei meteo din Muntii Rodnei. Ne doream sa coboram (schiem) chiar de pe varf (Pietrosu) pe o linie mai sinuoasa care intersecta o fatza cu multa zapada adusa de vant. Am ales sa facem o coborare de incalzire pe o fata mai scurta (~700-800m?) dar destul de inclinata, cu expunere la soare (afara temperatura era de -17 grade iar vantul sulfa cu 10m/s). Am observant inca de la inceput, de indata ce am iesit din cabana, ca la suprafata exista un strat de crusta (probabil de la vantul ce a suflat intreaga noapte in rafale). Am ales pentru urcat o linie relativ sigura; la fiecare pas stratul de crusta de la suprafata ceda si ne trzeam in zapada pana la genunchi. Dupa aproximativ 150-200m urcati, instinctul m-a facut sa zic ‘ne oprim aici- nu prea imi place zapada’ (era o zona sigura- deasupra era o zona stancoasa, intinsa, cu foarte putina zapda). Prietenul cu care eram m-a ascultat, am sapat o platforma si ne-am asezat sa facem ceva poze si sa-i asteptam pe ceilalti 3 (era soare si era mult mai placut decat jos, la baza). Crusta de la suprafata avea aprox 10 cm iar sub era un strat f adanc de pulver indesat. In momentul cand ceilalti ne-au anuntat telefonic ca pornesc si ei, ne-am decis sa coboram pe rand din locul in care ne aflam.
Am plecat primul: am executat 2 viraje sarite pentru a provoca e eventuala lavina de zapada… s-a crapat doar crusta si nu a curs nimic; am continuat cu 3 viraje largi si rapide pana la baza; pritenul cu care eram a coborat si el, perfect, pana la baza. Ne-am intalnit cu ceilalti 3, si i-am avertizat despre nelinistea mea in legatura cu zapada. Ei ne vazusera coborand, si au decis totusi sa urce, sa incerce…
Doi dintre ei au luat-o inainte pe alte urme (50m mai la dreapta) decat cele pe care urcasem noi, urcand direct catre o stanca, urmand sa o ocloleasca si sa continue pana sus; prietenul cu care coborasem i-a urmat; eu am ramas jos, gandit, impreuna cu celalat amic care-si aprinsese o tigara si urma sa porneasca si el, mai incolo. Nu-mi doream sa urc…ceva imi zicea ca nu-s conditii prea bune de dat; nu imi doream nici sa fiu catalogat de restul ca un fricos care n-are curajul sa urce… probabil mandria asta m-a facut sa iau decizia sa-mi prind schiurile pe rucsac si s-o iau in viteza la deal. Eram al 4-lea… I-am ajuns din urma si urcam in sir indian. Ajunsesem in dreptul stancii (grupului de stanci) pe care urma sa le ocolim pentru a ne continua drumul spre creasta. Unul dintre cei din fata a facut 2 poze cu telefonul: una in jos si una in sus. Cel de-al 5-lea din grup isi regla skiurile pe rucsac si urma sa porneasca si el la deal; era inca la baza.
Urcam destul de bine, intr-un ritm bun alaturi de ceilalti… priveam cu coada ochiuli grupul de stanci din stanga mea si incercam sa aleg o lnie pentru a le sari la coborare, cand, din senin, am auzit…. un tunet… Stiam ce este, dar nu voiam sa accept!!! A fost un sunet puternic, foarte puternic si infundat… Nu am apucat sa privesc in sus; am auzit doar strigatul primului, cel care era in fata: A V A L A N S A…
Am fost foarte lucid si constient pe toata durata evenimentului. Am vazut initial cum grupul de stanci din stanga mea ‘se deplaseaza’ la deal…nu…nu era cu putinta- eu o luam la vale; la inceput incet…apoi tot si tot mai tare… Am realizat ce se intampla si am incercat actionez in consecinta. Nu pot descrie in cuvinte forta acestei avalanse… A fost probail cel mai puternic lucru care l-am simtit vreodata… Am observat placa enorma desprinsa… apoi un puzzle enorm care a inceput sa se dezintegreze si sa semene mai mult cu valurile unei mari agitate…
Initial am ‘plutit’ deasupra cu bratele departate de corp si genunchii indoiti, incercand sa nu fiu ‘agatzat’… nu stiu cat a durat asta, pentru ca la un moment dat am fost coplesit de forta zapezii, aruncat pe spate cu capul la vale si tavalit cateva sute de metri.
Din pacate, picioarele imi fusesera si ele agatzate… am simtit niste parghii nefiziologice care actioneaza asupra lor si asteptam sa incep sa ‘ma fracturez’… imi ziceam ‘e ok daca scap cu atat’; viteza de alunecare si forta zapezii erau tot mai mari… printr-o minune am reusit sa ma grupez cu genunchii la piept printr-un efort inimaginabil; am incercat sa duc mainile la fatza (in continuare alunecam pe spate, usor lateral stanga si cu capul in jos) insa nu am mai apucat; am reusit sa le aduc pana in zona sternului… Am simtit niste izbituri extrem de puternice urmate de o impoisibiliate de a misca, apoi….intuneric.
Au urmat cele mai cumplite momente din viata mea de pana acum. Eram in imposibilitatea de a ma misca in vreun fel… nu imi puteam misca nici macar degetele de la mana, daramite vreun membru. Gura imi era infundata de zapada…, nasul la fel; aveam zapada si in urechi si ochi…Eram ‘cimentat’, nu puteam respira in vreun fel… simteam ca totul este gata. Au inceput sa apara fel de fel de ganduri… suntem la 6 ore de ‘civilizatie’, nu exista punct Salvamont in zona, nu exista elicopter… Sunt terminat. Simteam ca in urmatoarele secunde imi voi pierde constientza. Cunosteam senzatia. Stiam ca moartea prin sufocare e cumplita…voiam sa se termine cat mai repede. In scenariul meu, eram ferm convins ca si ceilalti sunt ingropati prin zapada si cineva ne va descoperi pana la urma la primavara…
Si totusi o parte din mine continua sa lupte... Imi doream sa traiesc. Imploram orice fortza Divina sa aiba mila de mine, de maica-mea… Sunt totusi tanar, sunt o gramada de lucrurui pe care inca nu le-am facut. Nu voiam sa fie gata…Eram hipoxic (privat de oxigen) si simteam asta… Pieptul ma durea cumplit…era comprimat la maxim de greutatea zapezii de deasupra mea. Se zice ca in situatii de genul asta, cand esti fata-n fata cu moartea ai un flash-back cu toate momentele marcante din viata ta…la mine nu a fost deloc asa… nu voi vorbi despre lucrurile (mai exact persoanele si locurile care mi-au venit in minte) pentru ca tin de o intimitate numai a mea. Mi-am dat seama ce mult imi doresc sa traiesc; am inceput sa cred in asta- sunt de parere ca daca iti doresti ceva cu adevarat, trebuie inainte de toate, sa crezi in asta, si se va intampla…
Mintea mi-o luase un pic razana…’ma aflam’ in Chamonix, aveam in fatza Aiguille du Midi… cand, deodata, zapada a inceput sa se miste, si…lumina….apoi, aer….
Nu voi uita in viata mea mana care m-a descoperit si mi-a redat posibilitatea de a targe din nou aer in piept. Am inceput sa strig dupa aer… in cateva secunde erau 4 prieteni deasupra mea chinuindu-se sa ma elibereze… am inceput sa plang necontrolat, fericit ca sunt viata.
Nu stiu cat timp am stat ingropat. Incerc sa fiu obiectiv…cu siguranta, sub 1 minut…cateva secunde in plus si mi-as fi pierdut constientza si atunci, lucrurile ar fi stat altfel…
Nu am cuvinte sa le multumesc celor 4 prieteni care mi-au salvat viata. Din motive obiective, nu le voi face public numele. Acesta nu este un articol de presa facut sa creeze mare valva ci mai degraba o ‘descarcare’ a mea si o incercare de constientizare a tuturor montaniarzilor, indiferent de experienta, ca pericolul avalanselor exista, si nu e deloc de neglijat. Apare acolo unde te astepti mai putin. Sunt in viata datorita celor 4 si datorita reactiei neobisnuit de rapida a acestora- au fost pe faza, nu s-au pierdut si au stiut ce sa faca! Se pare ca weekendul cu vreme proasta din Balea cand am facut exercitii impreuna in jurul cabanei cu un rucsac ingropat cu un transceiver in el nu au fost in zadar… Imi place sa cred ca si lucrul acela a contat!
Sper ca dupa lectura acestor randuri cat mai multi sa-si achizitioneze echipament de salvare din avalansa: TRANSCIEVER, SONDA, LOPATA!!! Nu plecati iarna pe munte fara ele!
Cu siguranta, daca as fi avut si un Avalung, as fi avut suficient timp sa-l folosesc; daca as fi avut rucsac ABS, as fi avut vreme sa-l declansez; daca…
Pentru toti cei care ies in afara partiilor amenajate, cred ca cel mai important este sa-si directioneze banii in special spre echipamentele de salvare/protectie si nu spre schiuri si clapari si haine si accesorii care mai de care mai scumpe… Nu acestea din urma sunt cele care fac diferenta!!!
Aveti grija cu cine iesiti offpiste! Cunoasteti-va partenerii si fiti siguri ca sunt echipati corespunzator si incercati sa aflati cum reactioneaza in stare de shoc! O reactie rapida face diferenta dintre viata si moarte!
Mentiuni:
1. Toate fotografiile realizate cu mine ingropat au fost realizate la insitentele mele; niciunul nu ar fi dorit sa se opreasca din sapat
2. Singurii vinovati pentru ce s-a intamplat suntem noi; datorita noua avalansa s-a declansat si am suferit consecintele
3. In zona nu exista punct Salvamont (cel putin iarna) si, logic, nici elicopter
4. Cei de la cabana meteo (din spusele lor) nu detin dispozitive de cautare si localizare in avalansa de tip transceiver
5. Zona este deosebit de salbatica si izolata; odata ajunsi acolo sunteti pe cont propriu!
La final as dori sa relatez reactia meteorologului de servici (care se afla in stare de ebrietate) de la cabana meteo:
“am auzit cainele ca latra si am fugit la geam sa vad ce s-a intamplat; am vazut avalansa si numai 4 oameni…v-am vazut ca sapati…m-am gandit ca unul e prins sub; d-apai n-am mai sunat la Salvamont… ca is ocupati saracii cu Serbarile Zapezii in Borsa si am zis sa nu-i mai deranjez”…- aceasta a fost reactia unui om care ar fi putut, in alte conditii, poate, sa faca diferenta…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!