Pat si Patachon: Cum am început să alerg

vineri, 9 decembrie 2011

Cum am început să alerg

Azi am fost la Incubator 107, a fost "mentor cu Andrei Roșu". În ciuda orei mai mult decât matinale (5:55 dimineața am fost mulți oameni prezenți iar povestea lui Andrei Roșu a reușit să ne inspire - pe mine m-a făcut să scriu un articol despre cum am început eu să alerg și cum am ajuns să particip la primul maraton.

Trebuie să spun că în liceu eram total anti-sport, în clasa a 9-a chiar am mânărit o scutire medicală de sport. Asta nu m-a oprit să dau bacul la sport (doar nu eram nebun să învăț economie, istorie, geografie sau altă grozăvie asemenea) și să îl iau chiar cu notă mare. Pe atunci țin mine că mă antrenam în Tineretului la alergat viteză iar dacă încercam să fac rezistență după 5 minute cădeam lat.
După bac am luat o binemeritată pauză (obosisem prea tare la cele câteva probe de la bac așa că se impunea o pauză de câteva luni) iar prin anul 1, adică prin primăvara lui 2009 am reînceput să alerg ușor - ușor. Alergam cam 10 - 15 minute după ceas și numai când mă plictiseam sau trebuia să amân alte treburi mai neplăcute, cum ar fi să învăț matematică specială. Știu că pe atunci Andrei (n.a. Andrei coautorul blogului, nu Andrei Roșu de care vorbeam mai sus:) ) obișnuia să alerge prin Politehnică cam 30-35 de minute și mă uitam oarecum cu invidie la el - știți voi, genul ăla de invidie - îmi place dar e prea greu să fiu ca el.

În vara lui 2009 s-a întâmplat lucrul care a declanșat totul: am citit un articol pe un blog (la Gianina si Alin Tanase) și mi s-a părut extraordinar ce au făcut în Făgăraș. Habar nu aveam pe atunci ce e ăla trail running - pentru mine erau niște tipi care făceau creasta Făgărașului incredibil de repede. Articolul mi-a rămas undeva în cap și am început să-mi doresc să fac ture pe munte din ce în ce mai grele. I-am arătat și lui Andrei articolul entuziasmat, i-am zis să facem și noi așa ceva (deja mergeam foarte des împreună pe munte) și vă dați seama răspunsul: "lasă-mă bă în pace, ești nebun". Apoi, spre finalul verii, am citit un alt articol tot pe același blog despre Maratonul 7500. M-a emoționat atât de tare încât mi-au dat lacrimile, se spune că dacă un lucru te emoționează până la lacrimi atunci acesta este un semn că trebuie să-i dai atenție. Mi-am zis băi frate, vreau să alerg și eu un maraton. Nu ultra-maratonul 7500, un maraton normal, nu să-l câștig, doar să-l termin. Prin septembrie cred că i-am zis lui Andrei "bă eu o să alerg un maraton". Răspunsul a fost de om întreg la cap: "ești nebun, cum să alergi pe munte?". Făcusem chiar un pariu, dacă pot să alerg din Sinaia până la Poiana Stânii urma să îmi dea o ladă de bere, dacă nu îi dădeam eu lui. Nu a mai avut loc cursa, deși cred că ar fi fost interesant. În septembrie 2009 parcă înnebunisem, alergam 6 zile pe săptămână. Eram de-a dreptul fanatic, mi se întâmpla să ies cu prietenii în oraș iar dacă nu făcusem alergarea în acea zi o făceam când ajungeam acasă, pe la 10-11 seara.

Dar septembrie a trecut, a venit octombrie și începerea facultății. Alergarea a rămas undeva pe planul doi, alergam rar, de obicei când eram stresat. Prin iarnă țin minte că am alergat 7km și am stat la pat cu febră musculară 3 zile. Mă gândeam la promisiunea față de mine să alerg un maraton și ceva mă neliniștea - nu făcusem mari progrese. Dar prin mai s-a întâmplat exact lucrul de care aveam nevoie: am aflat de prima ediție a Ciucaș Trail Running. Am retrăit emoțiile din toamnă când mi-am promis să alerg un maraton și cum eram și într-o perioadă în care aveam nevoie de niște schimbări în viața personală m-am înscris instant. Am fost al 33-lea concurent înscris! Nu mi-a păsat unde voi sta, cine mai vine cu mine, cum o să mă descurc. Eram setat pe "asta e șansa mea să alerg un maraton". A urmat una din cele mai productive perioade din viața mea. Mai aveam vreo 2 luni jumătate până la maraton și eu alergasem maxim 7km până atunci. Mi-am căutat un program de antrenament pe net pe care l-am adaptat după nivelul meu și de care m-am ținut orbește. Renunțam să fac temele pentru facultate pentru a merge să-mi fac antrenamentul. Am pus multă energie și pasiune în pregătirea acelui maraton.

Problema a fost că socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din târg. Am avut emoții atât de mari înainte de maraton încât abia am putut dormi iar dimineața nu am putut să înghit mai nimic - cred că o banană și un baton de cereale a fost micul meu dejun ce trebuia să îmi asigure energie pentru 41km pe munte. Pe la km 12 am început să am cârcei și să mi se blocheze mușchii - evident că nu s-a gândit nici naiba să ia ben gay la el. Din cauza stomacului gol mi s-a făcut greață. Abia mă mai mișcam și nu ajunsesem nici măcar la mijlocul maratonului. Din fericire eram cu Ruxi care a fost de-a dreptul extraordinară, nu știu dacă o să pot vreodată să mă revanșez pentru ce a făcut pentru mine în acea zi - a stat după mine, a tras de mine, m-a încurajat să termin. A însemnat enorm ajutorul ei. Datorită ei și datorită prietenilor care veniseră să mă susțină (căci am venit cu o întreagă galerie!) am reușit să ajung la finish. Pur și simplu îmi era rușine de mine să abandonez, mă gândeam la toți cei care vroiau ca eu să termin. Așa că ușor-ușor, spunându-mi discursuri motivante, cu dureri în toate părțile, cu greață, vomitând undeva pe la km 32-33, am reușit să ajung la finish mai mult mort decât viu. Slăbisem câteva kilograme bune în acea cursă și mi se lipise pielea de os - arătam ca un zombie viu.

Sunt două lucruri foarte amuzante legate de acest finish. Primul este că deși am terminat într-un timp absolut catastrofal am apărut în filmulețul de prezentare al maratonului din simplul motiv că cel care a realizat filmulețul își filma câinele exact când eu am trecut linia de finish prin spatele câinelui (min 2:28 în filmulețul de mai jos):

Al doilea lucru amuzant este că deși am venit însoțit de o galerie impresionantă nu m-a așteptat nimeni la finish. La un moment dat pe traseu i-am sunat pe prieteni să le spun că eu mai întârzii iar ei au înțeles mesajul, așa că în momentul în care am trecut finishul erau la bere crezând că eu mai am ceva de mers :)) De fapt așa mi s-a întâmplat aproape la toate maratonele, am terminat mai repede decât se așteptau prietenii și nu mă aștepta nimeni la finish. De aceia nici nu prea am poze trecând finishul. Cel mai tare a fost anul acesta tot la Ciucaș Trail Running când am scos un timp care m-a surprins până și pe mine (5h39) iar când l-am sunat pe Andrei care trebuia să mă aștepte a rămas stupefiat "cum bă, ai și terminat???".

Singurul maraton la care am fost așteptat la finish a fost București 2010. M-a așteptat Ruxi (care m-a așteptat și la km 30 stând cam 1h jumătate în ploaie și frig pentru mine - aș vrea să știe cât îi sunt de recunoscător) și Andrei pe care după ce m-a văzut trecând finishul au început să-l gâdile tălpile să alerge și el un maraton - lucru pe care l-a și făcut de două ori în vara aceasta. Ciudat cum el care îmi spunea că trebuie să fii nebun să alergi pe munte acum este un fan al maratonului montan :) Dar poate o să vă spună chiar el istoria lui.

Cam aceasta este povestea mea. Pentru mine alergarea este o experiență incredibilă ce mă ajută enorm pe toate planurile. Tot procesul de pregătire al primului maraton împreună cu finishul acestuia mi-au dat un boost de încredere în mine și m-au ajutat să-mi schimb viața într-un mod destul de radical - pur și simplu m-au făcut alt om. Sportul m-a educat și continuă să mă educe într-un mod în care nu a reușit încă vreun profesor să o facă.