joi, 15 decembrie 2011
Viață de București
Ora 6:40. Sună ceasul. Încă nu știu prea bine pe ce lume sunt, sper că poate totuși e o greșeală. Nu, n-are cum să fie. Nu îmi permit să mai stau în pat mai mult de 2 minute, pentru că trebuie să mă pregătesc de plecare. Unul lucru e clar: dacă nu ar fi existat cafeaua, cu siguranță ar fi trebuit inventat ceva asemănător. Odată revenit la viață cu ajutorul licorii magice, pot începe o nouă zi. Nu chiar ușoară.
Ies din bloc pe Bv. Timișoara și am o senzație ciudată. Aici eram și acum câteva ore (nu multe), doar că mergeam în sens opus. Mă îndrept spre stația de tramvai și îmi fac probleme dacă nu cumva nu o să încap acolo. O mulțime imensă de oameni, mai mare pe zi ce trece, îl așteaptă. Norocul meu: tramvaiul 1 și-a făcut datoria și de data asta și a venit fix înainte să ajung. Zic noroc pentru că în felul ăsta a mai plecat lumea din stație.
Starea de somnolență e trecută odată cu băutul cafelei, așa că pot să scot cartea și să citesc ceva în lungul drum spre serviciu. Cu mici întreruperi cauzate de puradeii care cântă Deschide ușa, creștine în stilul caracteristic (adică în bătaie de joc) și de reclamele interminabile din 301. Totuși, o oră în care am citit câteva pagini dintr-o carte nu e o oră pierdută, așa că ajung la birou binedispus.
După ce deschid cele două calculatoare la care trebuie să lucrez, aflu că am de făcut vreo 3-4 lucruri foarte urgente. Și importante. Acum. Eh, asta este. Cumva tot trebuie să se rezolve toate. Într-o goană nebună, reușesc să închid calculatorul la 5 ca să ajung și la facultate să îmi iau punctele de la seminar.
Autobuzul tocmai pleacă din stație. Cum altfel? Nu-i nimic, îl aștept pe următorul, tot ajung la timp. Dacă nu ar fi blocajul ăsta interminabil. Un șofer traversează intersecția cu mâna pe claxon (asta îmi amintește de întrebările alea de la examenele auto, când una dintre variantele de răspuns la o întrebare de prioritate era că trece cel care ajunge primul în intersecție, claxonând ca să îi atenționeze pe ceilalți participanți la trafic; sau ceva de genul).
Lumea din autobuz e agitată. Cred și eu, nu e prea comod să stai cu fața lipită de geam sau cu corpul lipit de un nene care se pare că s-a certat cu cineva de la Apa Nova. Pe Dorobanți, un BMW merge cu 10 km/h și cu avariile puse. Nici el nu știe ce vrea să facă. Ah, și mi-am amintit că de mâine nu mai am abonament la RATB. Și doar nu vreau să mă trezesc cu 10 minute mai devreme ca să mă duc să îmi fac. Așa că, profitând de strada complet blocată, cobor și o iau pe jos, în speranța că până ajunge autobuzul în stație eu mă duc vizavi să rezolv problema și mă și întorc. Zis și făcut.
Ajung într-un final și la ASE, disperat să mai prind locuri pentru mine și colegul meu. Am noroc, sunt ultimele două! Începem lucrul, dar fără să fim ajutați prea mult de server-ul care cădea întruna. N-ai apucat să salvezi, o iei de la capăt. Nu știi ce trebuie să faci, rămâi în urmă, nu știu, te zbați, afli. Problema e că noi trebuie să și plecăm la o anumită oră ca să mai ajungem și la meci. Deh, program diversificat.
Interesează pe cineva că te grăbești? Nu, până nu-ți faci treaba nu pleci. Plus că fiecare are graba lui, bineînțeles. Înjurături printre dinți, haos, oameni care mă așteaptă, de toate. Hai că până la urmă tot se termină! O luăm la fugă spre metrou. Ah, nu mai am cartelă, trebuie să cumpăr! Ajungem la Piața Muncii la o oră totuși decentă și o luăm la pas rapid spre stadion. Ce treabă om avea cu Rapidu' nu știu, că joacă Steaua cu AEK Larnaca. Gata, de data asta nu mai e ieșire la bere, nu mai e concert sau altceva, azi mergem la meci.
Ne întâlnim cu toată gașca și ne așezăm la coadă la intrare, unde mai mult se stă decât se intră. Toată lumea înjură, fluieră, țipă, împinge. Nu știu cum facem, dar fix când arbitrul duce fluierul la gură să semnaleze începutul meciului ne așezăm și noi pe scaune. Oamenii de pe stadion ca oamenii de pe stadion, n-ai cum să-i schimbi, dar nu poți să nu te simți bine când urmărești pe viu, cu prietenii, calificarea echipei tale favorite. Chiar dacă ți s-a făcut silă de fotbalul de la noi și nu prea te-a mai interesat în ultima vreme, când 50.000 de oameni fac așa o atmosferă n-are cum să nu îți pese, n-ai cum să nu te bucuri.
E 12 noaptea și lumea iese încet-încet de pe stadion, mulțumită. Iar noi mergem spre casele noastre. Unii se mai opresc și la un mic „festin” așa, ca după o victorie mare, dar eu mă duc spre casă, știind că trebuie să dorm și mai ales să nu mănânc shaorma la 1 noaptea. Din nou mă încearcă o senzație ciudată. Merg pe Bv. Timișoara și știu că pe la 7 și ceva o să fiu din nou acolo. Mă bag în pat, iar telefonul îmi arată că mai am de dormit puțin peste 5 ore. E ok. Mâine e o altă zi!
Cam asta e o zi obișnuită în București. Pentru mine și probabil pentru mulți alții. Nu am vrut să zic toate astea ca să mă plâng. Nu mă plâng. E o viață agitată, e un oraș agitat, dar e bine așa cum e. Parcă și distracția e mai distracție după ce faci atâtea, parcă și somnul e mai somn, patul e mai pat și fericirea e mai fericire. Și tu, tu care te plângi că viața e greu și că nu mai reziști, gândește-te un pic. O să fie mult mai trist când o să ieși la pensie și n-o să mai ai ce să faci. Sau o să ai, dar nu prea o să mai poți. Life's good.
Surse foto: mediafax.ro, agenda.ro, popsci.com
P.S.: chiar dacă traficul ar fi cum ar fi, mi-ar plăcea ca zilele astea Bucureștiul să arate ca în poza cu mașinile de mai sus.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!