Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Nichita Stănescu. Afișați toate postările
luni, 20 decembrie 2010
Despre Iron City
Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă. Acum două-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi spune un lucru care m-a lăsat aşa... nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel...
Nichita Stănescu.
marți, 23 noiembrie 2010
Tu, Nichita...
Când am stat prima dată faţă în faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau Baudelaire) eram la Restaurantul Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sînt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi şi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)