sâmbătă, 17 aprilie 2010
Ce frumoşi şi tineri eram la început de drum!
De la un timp am o senzaţie destul de neplăcută, şi anume aceea că parcă timpul trece mult prea repede. Vestea că peste aproximativ o lună împlinesc 22 de ani mi se pare destul de îngrijorătoare.
Faptul că anii de liceu sunt cei mai frumoşi e un clişeu destul de des folosit, auzit pe la mulţi amici şi neamici, dar asta nu înseamnă că nu se aplică şi în cazul meu. Facultate... deja au trecut aproape trei ani de facultate, mâine-poimâine am diploma de licenţă undeva în sertarul biroului meu şi nu mi se pare că am câştigat prea multe.
Fie ce-o fi, în viitorul apropiat va trebui să am o slujbă (în paranteză fie spus, la mine la facultate se practică chestia asta de mult, deci eu sunt chiar destul de întârziat). Deşi asta înseamnă nişte bani serioşi în plus, n-aş putea spune că mă bucură foarte mult chestia asta. Vorba lu’ Baniciu, „am fost cel mai bogat din lume când n-aveam niciun ban”.
Stau şi mă întreb: unde sunt zilele când veneam la şcoală stresat că o să-mi taie cineva părul sau o să mă exmatriculeze, când îmi ardea Nicula un 3 la mate şi mie mi-era frică să nu afle ai mei pentru că, vorba aia, eu eram bun la mate? Unde sunt zilele când fugeam de la şcoală ca să-i văd pe Iris la Festivalul Berii, când beam cu gaşca vodkă cu cola pe scările Ateneului, când mergeam în fiecare vineri în Jack şi beam pe sub masă vinul oribil adus de Adi de la chioşcul de lângă Cantemir? Când mă trezeam în fiecare zi la 6, aveam meditaţii, ajungeam seara acasă, eram obosit mort? Da, dar era o oboseală foarte plăcută aia. Unde sunt dimineţile în care înârziam la istorie (prietenii ştiu de ce!), când făceam orice ca să primesc pe un CD toate albumele Cargo, când mă îmbrăcam numai în negru şi luptam împotriva curentului „manelar”?
Ar fi prea multe de enumerat şi, oricum, degeaba le-aş mai enumera pentru că, evident, zilele alea sunt undeva în trecut. Păcat, cred că anii de liceu au trecut mult prea repede. Am trecut de 2-3 ori pe la Cantemir după ce am terminat, ca să îmi aduc aminte de scârţâitul podelelor de acolo. Dar degeaba, podelele nu mai scârţâie acum şi în loc de geamurile crăpate acum sunt termopane. Şi nici noua generaţie nu mi se pare că seamănă deloc cu noi.
Sper că totuşi nu am îmbătrânit încă. Nu vreau să mă plâng şi să spun că acum duc o viaţă rea. Nu, nicidecum. Dar totuşi, ce frumoşi, tineri şi nebuni eram la început de drum!
Sa stii ca ai momente cand esti tot ala de atunci.
RăspundețiȘtergereDa' vorba aia a lui Nicula o mai știi, „se îmbracă fetele de azi într-un hal de ți se rupe cureaua la pantaloni!" ?
RăspundețiȘtergereBineînțeles! Cum aș putea să uit așa ceva? :))
RăspundețiȘtergereNu știu alții cum sunt, da' eu pe măsură ce cresc parcă devin mai tembel! Acum doi ani cred că nici nu mă gândeam că va veni o vreme când voi fi hotărât să plec cu rucsacul în spate prin țări străine, chiar și de unul singur!
RăspundețiȘtergereVorbeam noi ieri de ture grele, ce să mai facem. Păi mi-a venit o idee: facem platoul Bucegilor într-o zi, cu tot cu urcare și coborâre! Urcăm pe Bucșoiu la Omu, facem platoul până la Cota 2000 și coborâm în Sinaia, tot în aceeași zi. După calculele mele ar fi cam... 14-15 ore. Dacă suntem doar noi doi o scoatem mai repede la capăt :D. Pentru așa ceva trebuie un pic de antrenament, mergem la alergat și înainte băgăm niște ture mai dure! Cea mai mare problema la planul ăsta e faptul că nu vom putea bea vin fiert la Omu... ne-ar moleși prea tare.