sâmbătă, 23 octombrie 2010
Am devenit dependent...
Mi-a plăcut mult mai mult la București decât la Ciucaș Maraton, probabil și pentru că aici nu mi-a fost rău. Am început încet și mă tot întrebam unde se grăbesc toți cei care mă depășeau, oare ei chiar nu realizează că au 42 de km de alergat? La un moment dat devenise chiar demoralizant, oare chiar atât de prost alerg!? Primii 21 de km (semimaratonul) i-am făcut foarte lejer, fără nicio dificultate, timp 2h:13min. Un pic cam prost am gândit, la antrenament făceam semimaratonul în 2h. Asta e, probabil aici subconștient mi-am propus să alerg mai ușor pentru a rezista toți cei 42 de km. Pe la km 30 am simțit un început de crampă dar a trecut imediat. Simțeam oboseală în mușchi dar nici un motiv serios să mă opresc. A apărut și Ruxi să mă încurajeze, mai mă entuziasmez un pic. Încep să depășesc destul de mulți concurenți, chiar îmi place! Abia în tura a patra a devenit incredibil de greu. Pe la km 35 simt că nu mai pot să alerg cu niciun chip și am început să merg repede. Mare greșeală! Am început să simt o durere crâncenă în toți mușchii piciorului, era de o mie de ori mai bine când alergam! Reiau alergatul dar după puțin timp iar încep să merg, pur și simplu nu mai aveam benzină să alerg. Vreo 10 minute cred că a durat ciclul mers-alergat. Până m-am enervat și mi-am zis că nu am venit aici la promenadă, am venit să alerg. Nu mai am de ce să mă menajez, ăsta este concursul pe care l-am așteptat de prin august, nu mai am ce pierde, o să dau totul, totul, și ultima fărâmă de energie. Cum totul se întâmplă la momentul potrivit în căști a venit refrenul care parcă mi-a injectat un kilogram de voință: http://www.youtube.com/watch?v=MvQ6qqqbzkQ&feature=related. Găsesc doi concurenți care alergau într-un ritm ok pentru mine și îmi propun să mă țin de ei orice ar fi. Când realizez că mai am doar 3 km îmi dau lacrimile, îmi dau seama că nimic nu mai mă poate opri să termin cursa. Nu știu cum au trecut ultimii kilometri, condiția fizică mă lăsase, am alergat cu inima. Știu că m-am trezit în fața liniei de finish unde am accelerat, imediat mi s-a pus un cârcel și am început să mă îndrept către sosire mai mult târând un picior după mine. La finish erau prietenii mei, m-am dus direct la ei. Cum m-am oprit crampele au invadat piciorul meu, am rămas atârnat de gard, nu mai puteam să stau în picioare. Dar zău de îmi păsa!
Am terminat în 4h:28. Speram mai puțin dar este ok. Pentru data viitoare îmi propun să alerg de la cap la coadă, fără nicio perioadă de mers.
O să închei cu reclama celor de la Nike: "Sometimes during this marathon you'll feel that you'll never do this again. See you next year!".
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Acum că ne-am împrietenit virtual şi am reuşit să ne strângem mâna, recomand o carte pe tema asta: Haruki Murakami - Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă.
RăspundețiȘtergereSe pare că şi el e un împătimit al maratonului.
Virtual ne-am împrietenit dar mâna i-ai strâns-o doar lui Andrei :) eu nu am fost miercurea trecută și cel mai probabil nu o să reușesc să ajung nici miercurea asta.
RăspundețiȘtergereMersi fain pentru recomandare, o să o trec pe lista de cărți ce vreau să le citesc :)