vineri, 24 decembrie 2010
Punct și de la capăt
Acesta a fost 2010. Mi-am dat seama încă o dată că anii trec cu melancolii, dar nu am uitat că frumoasă-i viața, dacă știi să o trăiești. Începutul de an m-a prins într-o țară mai calmă, consecvent, cu prietenii mei. M-am plimbat printre munți și printre creste, sub aripa norilor. N-am putut nimic să spun, pe curând sau rămas bun. Am aflat că viața nu-i o simplă comedie, dar nu e nici pe departe nici dramă, nici tragedie. Am aflat că n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit, e de ajuns o mână de prieteni și un asfințit. Sau o mână de cărți și cerul pe umeri foarte senin. N-am uitat că iubirea mea e marea, că iubirea mea e sarea. Că berea mea e durerea mea, cât aș bea nu m-aș sătura. Am stat deseori într-o cameră micuță, dar de prieteni plină. Și într-un colț era o chitară, desigur. Am vrut, am băut, dar nu am stat mai deloc. Am cântat. Am avut 8 ore la serviciu și 3 pe drum. Ehei. Și câte și mai câte!
Și pentru că asta este foarte probabil ultima scriere pe anul ăsta, vă urez tuturor sărbători fericite, voie bună și tot ce mai doriți voi de la viață (cu condiția să nu deranjați pe alții cu asta) și, după cum spunea și Moțu Pittiș, vă urez un an nou mai bun decât 2010, dar mai puțin bun decât 2012! Și să nu uitați că totuși Crăciunul nu înseamnă numai sarmale și porc. Numai bine!
Andrei
joi, 23 decembrie 2010
Telegrama
marți, 21 decembrie 2010
... şi nici nu vă pasă
Începută la Timişoara printr-o demonstraţie paşnică, reprimată brutal de autorităţi prin forţele de securitate, Revoluţia românilor s-a întins rapid în întreaga ţară. Armata a trecut de partea populaţiei. Pe străzile din Timişoara, Sibiu, Braşov, Bucureşti şi alte oraşe, numărul tinerilor morţi şi răniţi în lupta pentru libertate continuă să crească.
Scrisoare pentru nostalgici
Voi sunteţi sănătoşi la cap? Voi, fosilelor, pe care vă aud prin autobuze că "ce bine era", voi toţi care îl regretaţi pe Tovarăşul, voi, ăia 41% din români care l-ar vota pe Ceauşescu dacă ar mai putea, sunteţi normali la cap?
Ştiţi ce aş face cu voi? V-aş duce pe toţi pe o insulă, unde să nu aveţi căldură, să nu aveţi apă caldă, lumină, să îl vedeţi la televizor doar pe conducătorul vostru drag şi pe consoarta lui, să staţi ore întregi la coadă pentru câteva zgârciuri sau, în cel mai bun caz, pentru un tacâm de pui, să mergeţi la parade în cinstea partidului, să nu aveţi voie să ascultaţi decât muzică uşoară, să vină Moş Gerilă în loc de Moş Crăciun, să circulaţi cu maşina duminica doar dacă aveţi număr de înmatriculare impar, să nu puteţi să vă exprimaţi în niciun chip. Pentru că ăştia sunteţi voi.
luni, 20 decembrie 2010
De Craciun
http://www.youtube.com/watch?v=DB3mVOAeZAo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=ijdEVepPdSg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=GacMVr6G-mM&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Xonc3vKONLw&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=WVHMikKnj5Y&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=5veh2jidVHk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=qtfDG3iaafA&feature=related
Despre Iron City
Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă. Acum două-trei după-amieze, primesc un telefon de la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi spune un lucru care m-a lăsat aşa... nemaipomenit de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de altfel...
Nichita Stănescu.
miercuri, 15 decembrie 2010
Bilanț 2010
-am împrumutat schiurile de tură ale lui Vali și am fost să schiez singur prin pădure. Nebun mai sunt. http://patsipatachon.blogspot.com/2010/03/prima-tura-de-ski-de-tura.html
-am fost la un curs de alpinism clasic. Mi-am văzut moartea cu ochii după ce un bolovan cât un televizor s-a desprins din perete și a trecut cam la un metru de mine. O colegă a fost și mai aproape s-o mierlească.
-am fost în Poiana Narciselor http://patsipatachon.blogspot.com/2010/05/din-nou-in-poiana-narciselor.html
-am încercat să urc cu Andrei V. Moraru și ne-a prins o ploaie ce nu cred că o să o uităm vreodată
-am schiat în Austria. Nu mi s-a părut cine știe ce.
luni, 13 decembrie 2010
Om bun, deschide-ne poarta!
Ei, şi uite că până la urmă am ajuns din nou la Om bun, deşi în martie hotărâsem să fac o pauză. Nu s-a putut: era ediţie aniversară, cântau toţi „marii” şi invitat special era Donovan. Aşa că am dat fuga să îmi iau bilet.
Ediţia a fost superioară celei din martie: nu a mai fost lipsa aia generală de chef, deşi poate nici un entuziasm debordant din partea unora. Per total însă, să zicem că am fost mulţumit cam de fiecare.
Ceea ce m-a izbit de când am păşit în sală a fost scena, aranjată cu totul altfel faţă de nota obişnuită. Obişnuitul banner albastru cu OM BUN se pare că fusese uitat de domnul Socaciu acasă în dulap. Din păcate, lipsea şi brăduţul obişnuit al ediţiilor din Decembrie.
Ediţia a fost superioară celei din martie: nu a mai fost lipsa aia generală de chef, deşi poate nici un entuziasm debordant din partea unora. Per total însă, să zicem că am fost mulţumit cam de fiecare.
Ceea ce m-a izbit de când am păşit în sală a fost scena, aranjată cu totul altfel faţă de nota obişnuită. Obişnuitul banner albastru cu OM BUN se pare că fusese uitat de domnul Socaciu acasă în dulap. Din păcate, lipsea şi brăduţul obişnuit al ediţiilor din Decembrie.
joi, 9 decembrie 2010
Îmi place vinul roşu şi femeia blondă
Nu am avut niciodată o părere prea bună despre balcanici. Eu am fost şi sunt mai degrabă pro Occident. Probabil acum e prima dată când spun ceva bun cu privire la est-europeni. Dar pentru toate există un început.
Pe scurt. Ieri a fost petrecerea de Crăciun – sfârşit de an – aniversare a firmei la care lucrez. Planul: mai întâi mergem cu toţii la restaurant şi apoi, cine vrea şi mai poate, merge la Coyote Cafe “for dance, drinks, karaoke and a lot of fun !!!” Ştiţi cum e cu petrecerile astea: nu e bine să nu te duci, iar dacă te duci trebuie să ai grijă ce faci, cât bei, şefii sunt cu ochii pe tine. Pe scurt, am crezut că va fi ceva mai oficial, aşa că mi-am spus că merg şi eu să fac act de prezenţă şi plec devreme.
Trebuie menţionat că 3 dintre şefii mei sunt greci (da, ştiu, am mulţi şefi). Restul firmei – români. Şi nu a fost nimic oficial, aşa cum am crezut. Superiorii nu au lăsat să se vadă vreo diferenţă între ei şi subordonaţi. S-au băut câteva sticle bune de whiskey, vin, berici, am dansat, am cântat, am glumit, am râs, a fost distracţie în toată regula! Cot la cot.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)