sâmbătă, 2 martie 2013
Harlem Shake și altele
De câteva zile se întâmplă ceva necurat. Plimbându-mă pe Facebook și Google Reader, nu mai găsesc altceva decât Harlem Shake. Bineînțeles, asta dacă excludem pozele cu flori, în care unii își tag-uiesc toată lista de prieteni, urându-le cordial o primăvară frumoasă. Dar să zicem că alea nu există, că ar rămâne numai Harlem Shake. La început am crezut că doar mi se pare că îl văd peste tot. Apoi, încetul cu încetul îmi dădeam seama că nu pot fi chiar atât de bătut în cap, dar că o fi poate vreo coincidență. Până când starea de fapt a lucrurilor nu a mai putut fi negată sub nicio formă. Aparent toată lumea face harlem shake.
Ce o fi aia? Când vine vorba de astfel de lucruri, demonstrez că pot fi foarte indolent. Nu știu dacă din lipsă de interes, curiozitate sau doar din lene sau toate la un loc, dar nu am deschis niciun link ca să văd despre ce e vorba. Mă mulțumeam să spun mă mir continuu de nebunia asta și să am o atitudine cel puțin ostilă. Atitudine destul de greșită, dacă o analizăm la prima vedere. Doar că și mai greșit a fost să mă hotărăsc, în sfârșit, să fac marele pas și să mă uit: niște unii strânși la un loc care se zbenguie și sar în toate părțile, haotic, care în costum de cal, care în costum de pui de găină, Spiderman, Pinocchio și alte orătănii. Mă rog, ca să fiu concis, unii care se străduiesc să arate cât mai ciudat și să facă chestii cât mai ciudate pe ritmul unei melodii (of, hai să zicem ansamblu de sunete, ca să fie definiția cât mai corectă și completă, ca în cărțile de matematică) care îți face creierul și nervii zob.
joi, 21 februarie 2013
Hoinar prin Piaţa Matache, la Papa la Şoni
Probabil că sunt ultimul care apucă să scrie despre Hoinar prin Piața Matache. După atâtea concerte prin Vamă, Big Mamou și tot felul de alte locuri, uite că s-a nimerit să ratez tocmai marea lansare de la teatrul Excelsior. Mult așteptata lansare a discului, despre care la un moment dat nici nu eram sigur dacă Make mai vorbește serios sau nu.
Noroc că de multe ori în viață se ivește și a doua șansă.
Concertul de aseară de la Papa la Șoni
a fost un fel de post-lansare a albumului: cu melodii de pe viitoarele discuri
(odată ce s-a spart gheața, eu unul sunt singur că vor mai fi!) și cu cel
actual pe masă, așa, ca pentru cei mai întârziați. Dar pentru mine nu a fost
numai atât. Pentru mine a fost un fel de combinație între lansare și concertul
tradițional de Valentine’s Day, de la
care nu lipsisem în ultimii ani și care anul ăsta n-a mai avut loc
datorită evenimentelor mai sus menționate.
miercuri, 2 ianuarie 2013
Nimic fără oameni
Mai demult, prin liceu, îmi doream să lupt într-un război. Îmi doream intensitatea trăirilor dintr-un război, faptul că lupți pentru o cauză, îmi doream să simt frică până în oase și sentimentul de camaraderie ce se naște în tranșee, când împarți o țigară cu un coleg de divizie. Pentru că îmi imaginam că un război nu o să mai prind prea curând speram să particip măcar la o revoluție, îmi părea rău că în 1989 aveam doar trei luni și nu am putut să fiu și eu în Piața Universității, să fiu în mijlocul gloanțelor iar apoi să pun garoafe în puștile soldaților. Îmi doream foarte mult să particip la un moment istoric al unei națiuni.
Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt "a lupta" nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.
Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:
Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt "a lupta" nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.
Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:
Nu mai există morți frumoase, nici gesturi ca la Maraton,
Dacă se face noapte-n oase printr-o rotire de buton
duminică, 16 decembrie 2012
Ce aveți cu Hrușcă?
Se apropie sărbătorile și e la modă să te plângi că vine Hrușcă și ne invadează. E, uite că de data asta o să fiu e hipster-ul, o să mă pun eu d-andaratelea. Nu pentru că aș fi eu vreun mare fan al lui Ștefan, dar nu înțeleg ce e cu toată ostilitatea asta. Ce a făcut Hrușcă de a supărat așa pe toată lumea?
Eu unul nu am auzit decât un singur colind cântat de el de când au început pregătirile pentru Crăciun (adică de pe la mijlocul lui noiembrie, ca să fim înțeleși). Omul vine și el o dată pe an din Canada și are un concert la Sala Palatului. Nici măcar nu are patru, câte are Ștefan Bănică. Și apropo, nici cu ăsta nu știu ce aveți. Are patru concerte cu sala plină, lumea ia bilet, se simte bine, vine și la anul. Bravo lor. Unii merg la Ștefan Bănică, eu merg la Celelalte Cuvinte, alții la Andrea Bocelli. De gustibus non disputandum, chiar nu văd care e problema.
vineri, 7 decembrie 2012
Microbul fotbalului și până unde se poate ajunge
Nu sunt microbist. Nu mai sunt microbist. Îmi place fotbalul, întotdeauna mi-a plăcut,
dar sunt departe de ceea ce eram acum vreo 10-15 ani, când sufeream și aproape
că plângeam când lua bătaie Steaua. Mi-e silă de Gigi, de Meme și de toată
șleahta din fotbalul românesc și nu mă împac cu ideea că s-a ajuns unde s-a
ajuns. Îmi place să mai văd din când în când un meci cu prietenii și cu o bere
în față, dar fotbalul nu mai e de mult o prioritate. E clar că există multe
lucruri mai importante. Ca probă că aseară am uitat complet să mă interesez cât
e scorul, deși era mare meci de calificare. Mi-au adus aminte prin minutul 80
și ceva unii care discutau în tramvai.
luni, 26 noiembrie 2012
Sindromul luptătorului de Roșie Montană
Mai demult auzisem că Discovery va fi scos din grila de programre RDS&RCS, s-a făcut și o petiție online iar câteva nume importante, printre care Oana Pellea, au reacționat prin mesaje la adresa RDS. Astăzi am citit comunicatul de presă al RDS referitor la renunțarea la Discovery. Îl găsiți pe Pagina de Media. Nu văd niciun motiv pentru care aș semna această petiție pro-Discovery. În condițiile în care cele spuse în comunicatul de presă sunt adevărate (și înclin să cred că da) eu dau dreptate RDS-ului. Deși susțin responsabilitatea socială a companiilor (difuzarea Discovery și a altor posturi de calitate ar putea fi considerată un gest de responsabilitate socială) mi se pare o acțiune foarte corectă din partea RDS. Nu trebuie să uităm că RDS&RCS este totuși o societate comercială și nu un ONG ce are ca scop popularizarea științei. În problema dată mi se pare neetică atitudinea Discovery care deși are o audiență minusculă (1%) se folosește de puterea brandului și crește tariful de difuzare fără să țină cont de realitate: lumea nu se uită la Discovery; te adaptezi sau pieri, Darwin a zis bine. Discovery a ales să piară. Nu a acceptat nici propunerea RDS de a face un pachet separat cu toate programele Discovery. Vrei să vezi Discovery, plătești pentru el suplimentar pentru că ești printre puținii care vor acest lucru și din această cauză nu poate fi inclus în grila de programe default. Ce poate fi mai corect de atât?
RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.
Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.
Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?
Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.
Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.
RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.
Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.
Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?
Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.
Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.
joi, 22 noiembrie 2012
Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβάμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.
Nu cred că știe foarte multă lume pe aici greaca (nici eu,
de altfel, dar încercam să produc o diversiune), așa că o să traduc: „Nu mi-e
frică de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Sunt cuvintele care stau pe piatra
funerară a scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman Alexis Zorba (sau Zorba Grecul, cum îl mai știu alții), una dintre cărțile mele de
căpătâi. Din fericire, am avut norocul să văd acest mormânt cu crucea sa mare,
strâmbă și sărăcăcioasă, aflat pe o colină în Iraklion, capitala insulei Creta.
Asta acum ceva ani buni, în 2005. Am rămas marcat de respectivele cuvinte, deși
nu cred că le-am pătruns dintotdeauna (sau poate niciodată) adevăratul lor
sens.
Privind citatul destul de învechit din susul paginii
noastre (pe care de multe ori ne-am gândit să îl schimbăm, dar niciodată nu am
știut cu ce), m-am gândit că poate era timpul și pentru niscaiva reflecții
filosofice. Bine, să nu vă așteptați la cine știe ce, n-am pretins niciodată că
mă pricep la așa ceva și, ca să fiu sincer, nici nu prea am avut răbdare la
viața mea să citesc cărți din respectivul domeniu. Lucru care se poate observa
și cu ochiul liber, având în vedere cât trag de timp până să ajung la subiect.
Și apropo, referitor la citatul menționat în antetul paginii, dacă ați crezut
cumva că e din Aristotel sau Platon, ei bine nu. E dintr-o melodie de Mircea
Vintilă, asta ca să clarificăm lucrurile.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)