luni, 16 septembrie 2013
M-am îndrăgostit din nou de oameni
S-a mai scris mult în presă pe internet, dar am rămas încă sub impresia serii de ieri. Incredibil. Habar nu am de unde a pornit chestia asta cu hipsterii și de ce se crede că miile, zecile de mii de oameni care ies de trei săptămâni în stradă nu știu despre ce vorbesc sau de ce protestează. Trebuie să spun că aseară, în Piața Universității, Piața Unirii, Piața Timpuri Noi și pe tot traseul marșului am văzut cei mai frumoși oameni din București.
Să ne gândim puțin: oamenii ăștia au dat ore bune, zile din viața lor. Sunt sigur, cei de vârsta mea știu foarte bine cât de prețioasă e și o singură oră. Noi, care mereu ne plângem că nu avem destul timp pentru tot ce vrem să facem, o știm foarte bine. Băi nene, tinerii ăștia au ieșit afară cu bannere, cu tobe, cu trompete, vopsiți pe față, și au strigat. Au strigat că nu mai vor să fim furați și fac asta de trei săptămâni, fără să aibă niciun interes material și fără să fie plătiți de nimeni. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă asta.
vineri, 26 iulie 2013
Bunicul meu
Acum mai bine de 60 de ani era arestat, judecat și
condamndat la închisoare. „Trădătorul” păcătuise fiind țărănist și protestând
pentru Basarabia luată de ruși. Și-a petrecut cinci ani din viață la Jilava și
muncind la Canal. Din fericirire, tinerețea (și nu numai) l-a ajutat să treacă
peste toate astea și să își reia cursul normal al vieții. „Normal” tot între
ghilimele, atât cât se putea în „România socialistă, multilateral dezvoltată”,
nefiind lăsat să-și vadă de profesia de avocat și ajungând șef de șantier.
Nu a încetat niciodată să creadă că „o să fie bine”. Când fiul lui, mai
impulsiv decât el, îi condamnă în gura mare și îi trimite la pușcărie pe toți
politrucii și turnătorii, el nu face decât să răspundă foarte calm: „Lasă,
tată, că o să primească ei pedeapsa pe lumea cealaltă. Nu trebuie să ne ocupăm
noi de asta.”
miercuri, 20 martie 2013
Che Guevara
„Che Guevara este dovada faptului că poți comite orice crimă dacă urmezi ideologia potrivită. Și totul devine cât se poate de clar după ce ne oprim puțin asupra psihiatrului, poetului și exterminatorului Radovan Karadzici. Strict estetic vorbind, ar arăta remarcabil dacă imaginea sa ar fi imprimată pe tricouri și tipărită pe postere: un bărbat chipeș, cu păr bogat și ochi expresivi. Orice fotograf, nici măcar foarte priceput în meseria lui, l-ar putea transforma pe Karadzici într-o icoană, cât ai zice pește. Numai că bietul Radovan are o weltanschauung* eronată. Când cetinii săi au lansat obuze asupra orașului Sarajevo, când au măcelărit opt mii de musulmani bosniaci la Srebrenica, nu au mai putut face recurs și la idealuri înalte, iar Karadzici era doar un partizan al naționalismului Serbiei Mari și nimic mai mult.
marți, 5 martie 2013
Despre un profesor
Aveam în liceu un profesor de română, Olteanu. Pe domnul Olteanu îl hulea toată lumea. În cele din urmă, spre sfârștiul clasei a 12-a, am reușit să îl și schimbăm. Știu că îl uram atât de tare că aproape mă hotărâsem să îi trag o zgârietură cu cheile pe mașina din parcarea liceului. Pentru noi nu exista teroare mai mare decât ora lui de română.
De ce? Pentru că
primeam note mici și unii au ajuns aproape de corigență. Noroc că a fost
înlocuit de o profesoară care ne dădea note de 9 și 10 ca să citim din caiet
comentarii copiate de prin alte cărți. De parcă ar mai conta acum sau ar mai
ști cineva ce medie a avut în liceu la limba română. Pentru că nu făcea destulă pregătire pentru bac. De parcă treaba
lui nu ar fi fost să predea materia de a 12-a, ci să ne învețe tot ce
pierduserăm în ceilalți ani. Probabil că nimeni nu își dădea seama ce
neimportană e nota la bac, noi vedeam ca o tragedie faptul că pierdeam o lecție
sau două pentru Jurnalul fericirii,
care nu era în programa de examen, dar da, era în manual. Pentru că nu era de ajuns să învățăm pe de rost comentariile, ci
culmea, trebuia să citim și cărțile respective, din care ne dădea lucrare.
Credeam că dacă suntem la mate-info noi nu trebuia să ne batem capul cu
chestiile astea.
sâmbătă, 2 martie 2013
Harlem Shake și altele
De câteva zile se întâmplă ceva necurat. Plimbându-mă pe Facebook și Google Reader, nu mai găsesc altceva decât Harlem Shake. Bineînțeles, asta dacă excludem pozele cu flori, în care unii își tag-uiesc toată lista de prieteni, urându-le cordial o primăvară frumoasă. Dar să zicem că alea nu există, că ar rămâne numai Harlem Shake. La început am crezut că doar mi se pare că îl văd peste tot. Apoi, încetul cu încetul îmi dădeam seama că nu pot fi chiar atât de bătut în cap, dar că o fi poate vreo coincidență. Până când starea de fapt a lucrurilor nu a mai putut fi negată sub nicio formă. Aparent toată lumea face harlem shake.
Ce o fi aia? Când vine vorba de astfel de lucruri, demonstrez că pot fi foarte indolent. Nu știu dacă din lipsă de interes, curiozitate sau doar din lene sau toate la un loc, dar nu am deschis niciun link ca să văd despre ce e vorba. Mă mulțumeam să spun mă mir continuu de nebunia asta și să am o atitudine cel puțin ostilă. Atitudine destul de greșită, dacă o analizăm la prima vedere. Doar că și mai greșit a fost să mă hotărăsc, în sfârșit, să fac marele pas și să mă uit: niște unii strânși la un loc care se zbenguie și sar în toate părțile, haotic, care în costum de cal, care în costum de pui de găină, Spiderman, Pinocchio și alte orătănii. Mă rog, ca să fiu concis, unii care se străduiesc să arate cât mai ciudat și să facă chestii cât mai ciudate pe ritmul unei melodii (of, hai să zicem ansamblu de sunete, ca să fie definiția cât mai corectă și completă, ca în cărțile de matematică) care îți face creierul și nervii zob.
joi, 21 februarie 2013
Hoinar prin Piaţa Matache, la Papa la Şoni
Probabil că sunt ultimul care apucă să scrie despre Hoinar prin Piața Matache. După atâtea concerte prin Vamă, Big Mamou și tot felul de alte locuri, uite că s-a nimerit să ratez tocmai marea lansare de la teatrul Excelsior. Mult așteptata lansare a discului, despre care la un moment dat nici nu eram sigur dacă Make mai vorbește serios sau nu.
Noroc că de multe ori în viață se ivește și a doua șansă.
Concertul de aseară de la Papa la Șoni
a fost un fel de post-lansare a albumului: cu melodii de pe viitoarele discuri
(odată ce s-a spart gheața, eu unul sunt singur că vor mai fi!) și cu cel
actual pe masă, așa, ca pentru cei mai întârziați. Dar pentru mine nu a fost
numai atât. Pentru mine a fost un fel de combinație între lansare și concertul
tradițional de Valentine’s Day, de la
care nu lipsisem în ultimii ani și care anul ăsta n-a mai avut loc
datorită evenimentelor mai sus menționate.
miercuri, 2 ianuarie 2013
Nimic fără oameni
Mai demult, prin liceu, îmi doream să lupt într-un război. Îmi doream intensitatea trăirilor dintr-un război, faptul că lupți pentru o cauză, îmi doream să simt frică până în oase și sentimentul de camaraderie ce se naște în tranșee, când împarți o țigară cu un coleg de divizie. Pentru că îmi imaginam că un război nu o să mai prind prea curând speram să particip măcar la o revoluție, îmi părea rău că în 1989 aveam doar trei luni și nu am putut să fiu și eu în Piața Universității, să fiu în mijlocul gloanțelor iar apoi să pun garoafe în puștile soldaților. Îmi doream foarte mult să particip la un moment istoric al unei națiuni.
Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt "a lupta" nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.
Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:
Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt "a lupta" nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.
Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:
Nu mai există morți frumoase, nici gesturi ca la Maraton,
Dacă se face noapte-n oase printr-o rotire de buton
Abonați-vă la:
Postări (Atom)