Bine ați venit la noi acasă!

marți, 8 februarie 2011

Nebun să fii, schiuri să ai!

Deși a scris și Andrei de tura asta nu pot să mă abțin să nu zic și eu câte ceva despre ea.

În primul rând am hotărât că este ultima dată când merg cu personalul, cel puțin în weekend. După ce a urcat un nene cu acordeonul și ne-a cântat și făcut dedicații juma' de oră acompaniat de urletele unor sportivi ce plecau în cantonament am hotărât că de acum merg ori cu acceleratul ori cu mașina. În cazul mașinii prețul plătit e mult mai mare, și nu mă refer la bani, nu o să mai pot să beau berea de după.

Planul: Munții Baiului. Urcăm pe la Piscul Câinelui, coborâm pe Zamora pe drumul forestier. Am avut mari emoții înainte de tură legate de avalanșe, știam că se încălzise și pericolul crescuse. Până anul trecut consideram Munții Baiului siguri, asta până să aud de familia ce a declanșat o avalanșă pe Cumpătu. M-a liniștit Andrei când mi-a zis că a fost el la schi și nici nu prea mai era zăpadă. Până la cabana Piscul Câinelui nimic deosebit în afară de faptul că ne opream din 5 în 5 minute ba să ne schimbăm, ba să bem apă, ba să mai spunem o glumă ce nu putea fi spusă din mers. Puțin după cabană hotărâm că trebuie să ne oprim din nou, de astă dată pentru a ne pune pieile de focă, bun prilej pentru camarazii noștri să ne pipăie pieile și să scoatem perlele excursiei (pe blog poate fi menționată doar „eu nu înțeleg de ce pielea de focă nu alunecă, ce focile nu se dau pe gheață!?”).
Ce putea să urmeze după o pauză? O altă pauză, evident. Până ne-am pus focile, clăparii și am tăvălit niște crenvurști în Crenvurștilă, muștarul cu pagină de Facebook, a trecut ceva. După aceasta lungă pauză a urmat o altă pauză de meșterit/cârpit legăturile lui Andrei ce nu stăteau închise. Noroc cu sârma ce o aveam la noi. Și în sfârșit plecăm. Andrei experimentează pentru prima dată senzația ciudată de a sta cu schiurile cu spatele la pantă și să nu aluneci. Ne croim încet încet drum printre cioturi și arbori căzuți, cu grijă să nu-i stric piele de focă lui Vali. Ale mele au rămas fără lipici după prima folosire. Noroc cu prietenii! Ce o spune Vali de mine, „bă, ăsta îmi folosește echipamentul mai mult decât îl folosesc eu!”. Îi sunt dator cu o ladă de bere până acum, norocul meu că el nu bea bere. Mai vorbim de una alta, ne mai mirăm cât de în spate suntem de restul grupului. Și eu care mă gândeam că o să fie zăpadă mare și cei fără schiuri or să meargă foarte greu! Mă simt excelent urcând prin pădure pe schiuri, spunând glume sau vorbind despre viață. Este o zi aproape de primăvară, însorită și caldă. Îl cert pe Andrei că a venit fără ochelari de soare iar el protestează cu celebra replică „bă da tu mă critici tot timpul!”.

Peisajul care ne întâmpină odată cu ieșirea din pădure a meritat tot efortul de ajunge până aici. Stânca gri a Bucegilor contrastează cu moțul alb, cerul albastru deschis amestecat cu câte un nor ici-colo și tăiat de urme de avioane parcă nu te lasă să te întorci cu spatele și să-ți continui drumul.

Celebrii bloggeri pe schiuri
Andrei
Tibanu
Andrei + Tibanu = Pat și Patachon!

Pe lângă peisajul superb ieșirea din pădure ne aduce și alte surprize, un vânt de parcă a venit uraganul Katrina în România și certitudinea că pericolul de avalanșă este minor. Petele maronii de pe creastă parcă îmi taie tot cheful de schi.
Mai mergem puțin dar când vedem că ceasul este deja 14:30 și noi mai aveam încă vreo 5 ore până în Bușteni hotărâm să ne întoarcem. Vorbim și cu grupul de „pietoni” și ei iau aceeași hotărâre. Așa că... să înceapă distracția! Prima operațiune: scoaterea focilor. Andrei nu a mai făcut asta în viața lui și este destul de stângaci. El este calm de felul lui, dar cred că acum a avut vreo 5-6 ieșiri nervoase. Partea amuzantă e că de fiecare dată când se enerva și mai spunea o tâmpenie trecea un montaniard pe lângă noi. Era ca în desene, Andrei se enerva și din spate se auzea un „Bună ziua! Ce faceți? Pe unde ați urcat?". Culmea este că niciodată nu am văzut atâția oameni în Baiului. A urmat partea cea mai mișto din toată excursia. Până la intrarea în pădure m-am simțit în al nouălea cer, speram să nu se termine panta asta ușoară fără niciun fel de obstacol.



După intrarea în pădure... zici că eram în Stan și Bran! Ne opream după fiecare cristiană că să nu prindem viteză prea mare și să intrăm în vreun ciot sau copac. Adrenalină frate! Ne-am adus aminte de definiția schiului de tură pe care i-a dat-o Andrei unei prietene: „Schi de tură înseamnă că urcăm împreună iar la coborâre voi o luați în față și noi vă prindem din urmă și vă stropim cu zăpadă!”. Ne-am convins câtă dreptate avea când ne-au sunat prietenii din restaurant din Sinaia și noi nici jumătate de drum nu făcusem. Asta e, măcar ne place, așa că am continuat seria de căzături: „Vum-Vum-Zbuffff...”, „Mamă ce mișto eee.... zbang...”, „Băăă am făcut două cristianeee... bufff..”, „Vezi că e un ciot aiciii.... Bufff... Încă unulll!!!”. Am ajuns cu bine la cabană, fără să lovim niciun pom și fără nicio căzătură gravă.

Deși recitind mi se pare că am fost ultimul nebun, dacă mă gândesc un pic aș repeta experiența oricând. Dacă ar fi și mai multă zăpadă ar fi excelent. Cu atenție și abținându-te să-l faci pe grozavul poți coborî prin pădure fără pericol.

Un comentariu:

  1. Știi care e partea frumoasă? Atunci când coboram prin pădure mă gândeam că abia aștept să ajung jos întreg. După ce am ajuns jos întreg mă gândeam că abia aștept să merg data viitoare.

    RăspundețiȘtergere

Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!