Bine ați venit la noi acasă!

luni, 26 noiembrie 2012

Sindromul luptătorului de Roșie Montană

Mai demult auzisem că Discovery va fi scos din grila de programre RDS&RCS, s-a făcut și o petiție online iar câteva nume importante, printre care Oana Pellea, au reacționat prin mesaje la adresa RDS. Astăzi am citit comunicatul de presă al RDS referitor la renunțarea la Discovery. Îl găsiți pe Pagina de Media. Nu văd niciun motiv pentru care aș semna această petiție pro-Discovery. În condițiile în care cele spuse în comunicatul de presă sunt adevărate (și înclin să cred că da) eu dau dreptate RDS-ului. Deși susțin responsabilitatea socială a companiilor (difuzarea Discovery și a altor posturi de calitate ar putea fi considerată un gest de responsabilitate socială) mi se pare o acțiune foarte corectă din partea RDS. Nu trebuie să uităm că RDS&RCS este totuși o societate comercială și nu un ONG ce are ca scop popularizarea științei. În problema dată mi se pare neetică atitudinea Discovery care deși are o audiență minusculă (1%) se folosește de puterea brandului și crește tariful de difuzare fără să țină cont de realitate: lumea nu se uită la Discovery; te adaptezi sau pieri, Darwin a zis bine. Discovery a ales să piară. Nu a acceptat nici propunerea RDS de a face un pachet separat cu toate programele Discovery. Vrei să vezi Discovery, plătești pentru el suplimentar pentru că ești printre puținii care vor acest lucru și din această cauză nu poate fi inclus în grila de programe default. Ce poate fi mai corect de atât?

RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.

Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.

Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?

Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.

Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.

joi, 22 noiembrie 2012

Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβάμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.

Nu cred că știe foarte multă lume pe aici greaca (nici eu, de altfel, dar încercam să produc o diversiune), așa că o să traduc: „Nu mi-e frică de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Sunt cuvintele care stau pe piatra funerară a scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman Alexis Zorba (sau Zorba Grecul, cum îl mai știu alții), una dintre cărțile mele de căpătâi. Din fericire, am avut norocul să văd acest mormânt cu crucea sa mare, strâmbă și sărăcăcioasă, aflat pe o colină în Iraklion, capitala insulei Creta. Asta acum ceva ani buni, în 2005. Am rămas marcat de respectivele cuvinte, deși nu cred că le-am pătruns dintotdeauna (sau poate niciodată) adevăratul lor sens.

Privind citatul destul de învechit din susul paginii noastre (pe care de multe ori ne-am gândit să îl schimbăm, dar niciodată nu am știut cu ce), m-am gândit că poate era timpul și pentru niscaiva reflecții filosofice. Bine, să nu vă așteptați la cine știe ce, n-am pretins niciodată că mă pricep la așa ceva și, ca să fiu sincer, nici nu prea am avut răbdare la viața mea să citesc cărți din respectivul domeniu. Lucru care se poate observa și cu ochiul liber, având în vedere cât trag de timp până să ajung la subiect. Și apropo, referitor la citatul menționat în antetul paginii, dacă ați crezut cumva că e din Aristotel sau Platon, ei bine nu. E dintr-o melodie de Mircea Vintilă, asta ca să clarificăm lucrurile.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Ce viață avem și noi...

Aseară, în vestiar, obosit, mai mult lichid decât solid. Un tip trecut de 30 (cred) se precipită să îmi facă loc ca să am acces la dulăpiorul meu. Se duce rapid să se spele pe mâini, se întoarce și îl aud:

- La la la la, ce viață avem și noi!...
- Grea, îi răspund. 
- Serios?! Chiar așa vi se pare?!
Zâmbesc. 
- Eh, nu, glumeam. Și mie îmi place.
- Dacă ar fi după mine, numai la sală aș sta, zice.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Goodreads

L-am descoperit și eu de câteva zile și sunt foarte încântat. Sigur, s-ar putea spune că destul de greu, având în vedere că că are deja 1.900.000 de utilizatori lunari, dar mai bine mai târziu decât niciodată. E un site unde îți poți nota (adică să le dai note, ca să nu inventez un nou cuvânt de genul să le rate-ezi, cum sunt sigur că ar face alții) și trece cărțile pe care le-ai citit, le citești sau ai de gând să le citești. Pentru cei interesați să își țină o astfel de evidență mi se pare locul perfect. 

marți, 13 noiembrie 2012

De ce nu mai mă uit la fotbal

Când eram mic și băteam mingea în fața blocului eram un mare microbist, țineam cu Steaua atât de tare încât plângeam când lua bătăie într-un meci important. Știam jucătorii pe dinafară și puteam să recit rezultatele jocurilor din campionat, cred că inclusiv cine a dat golurile și cum. Acum nu mai fac asta. Nu mai mă uit la fotbal pentru că mi-e silă. Mi-e silă nu numai de patronii și baștanii care fac jocurile din culise (chiar azi am aflat că mai mulți oameni din fotbal au primit niște ani de închisoare - oare chiar i-or face?) dar și de spiritul în care se joacă fotbal. Mi-e silă de mentalitatea de copilaș timid a echipelor românești care după ce dau un gol unei formații importante se retrag în apărare de parcă ar fi făcut o greșeală gravă și așteaptă să fie pedepsite - urmarea fiind evident cedarea sub pressingul adversarului și pierderea avantajului. Mi-e silă de jucătorii români care joacă fotbal cu gândul la ciolan și nu pentru plăcerea jocului. Vreau să văd și eu acel fotbalist care se scoală dimineața abia așteptând să pună piciorul pe minge și să joace 5-6 ore fotbal. Dar nu, nu în fotbal, în fotbal e mai important ce primă câștigi dacă bați în meciul de sâmbătă. De multe ori mi s-a întâmplat să ajung acasă după o zi de lucru abia așteptând să ies la o alergare - câți fotbaliști simt asta referitor la sportul lor? Vreau să văd fotbaliști îndrăgostiți de fotbal, care joacă cu pasiune. Vreau să văd fotbaliști care luptă până la finalul meciului. Vreau să văd fotbaliști care dau totul pe teren. Cred că fanii fotbalului ar merita acest lucru. Mi-ar fi plăcut ca și acum să plâng când pierde Steaua sau să ies în stradă când câștigă dar nu mai pot. Și îmi pare rău, mi-e dor de acea pasiune pentru o echipă. Fotbalul nu mai are nimic din ce înțeleg eu prin sport: luptă, curaj, determinare, fair play. În schimb îmi dau lacrimile când îl văd pe Viorel Palici prăbușindu-se la finish, după un efort supraomenesc într-o competiție de alergare montană unde a câștigat la 2 secunde în fața adversarului.

vineri, 9 noiembrie 2012

Roger Waters la București!


Am aflat acum 15 minute. Încă sunt în stare de șoc. Îmi tremură mâinile când scriu și vocea când dau vestea mai departe. Îmi vine să plâng, să râd, să țopăi, să cânt, să strig. Am verificat informația de 10 ori, în timp ce încă mă frecam la ochi. Dar nu, n-ar ce să fie, visul s-a împlinit, în sfârșit. O confirmă și site-ul oficial: Roger Waters vine la București cu turneul The Wall pe 28 august, la anul! O să fie prima dată când o să fac ceea ce până acum nu înțelegeam la unii fanatici: îmi iau bilet în față și mă așez de diminață la coadă, să fiu sigur că prind primul rând. Nu știu dacă e în timpul săptămânii, nici nu mă interesează, îmi iau o zi de concediu. Pff. Nu știu, alte cuvinte nu îmi mai găsesc acum. Încă îmi bate inima ca la nebuni. Vorbim altădată!

sursa foto

joi, 8 noiembrie 2012

Leapșa voluntariatului

Este prima leapșa la care particip, nefiind blogger consacrat. Mi se pare amuzantă ideea :) Dacă vă întrebați cine m-a introdus în joc, este vorba de Elena.

1.    Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este:
AIESEC, chiar dacă nu am avut nici-o legătură cu ei. Probabil pentru că sunt câțiva oameni pe care îi admir ce au fost AIESECeri, cum ar fi Sorin Ștefan, fostul meu șef, managerul Inotec sau Alex Găvan.

2.    Dar companie care sprijina voluntariatul?
Aș spune Henkel că i-am văzut prezenți pe la diverse evenimente.

3.    Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este:
Raed Arafat și Alex Găvan pe care l-am auzit povestind într-o conferință despre cum l-a ajutat pe el voluntariatul.

Baniciu, frate!


Măi, nu știu cum face Baniciu ăsta, cum măsluiește el cărțile și aliniază planetele, că la fiecare cântare  umple sala și mai și îi mai și scoală pe toți în picioare, fără să facă măcar o aluzie de genul „toată lumea mâinile sus”. Cum face el că de fiecare dată lumea cântă și țopăie de mama focului, deși cântecele lui (și ale lui Nicu Covaci pentru că, oricât l-ar imita și apostrofa, el a compus multe dintre melodiile pe care le cântă acum) sunt de ani și ani aceleași. Mă întreb, oare peste 40 de ani va mai ști cineva cine a fost Marius Morga? Zic și eu, nu dau cu parul. Și dans!

marți, 6 noiembrie 2012

Sportul ca mod de viață


În clasa a 12-a nu am dat bac-ul la sport, așa cum făceau majoritatea băieților. „Foarte bine faci!”, a conchis atunci profu’ de educație fizică. Am dat la economie pentru că mă ajuta și la admitere și voiam să demonstrez că pot să iau notă mai mare decât iau alții la sport, dar adevărul e că oricum eram cam varză la materia asta. Țin minte că după proba de rezistență, la care trebuia să dăm vreo trei ture de curtea școlii (și curtea școlii de la Cantemir nu e mare, să ne înțelegem de la început) stăteam o zi la pat, cu febră musculară. De multe ori preferam să nu mai car după mine echipamentul și să stau pe bară la ore. Îmi era lene. Ba mai mult, într-un an a trebuit să-l cinstesc pe profu’ respectiv cu o sticlă de whisky ca să îmi încheie media. Bine, aici e o poveste mai lungă, pe care n-o să o mai relatez. Iar sticla mi-a fost cerută pe față chiar de către el, că doar se știa bine că le cam trăgea la măsea. În fine.