Bine ați venit la noi acasă!

marți, 30 august 2011

O boală

Există unii oameni care suferă de o anumită boală, numită șefie. Nu, nu vorbesc aici de patroni. Adică nu sunt nici măcar patroni, acționari sau alte derivate. Sunt doar numiți de aceștia în diferite funcții de conducere. Și brusc li s-a urcat la cap, au devenit șmecheri, nu mai sunt ăia care erau înainte. Urlă la subalternii lor pentru orice nimic, aruncă cu scaunele în stânga și-n dreapta, se bat cu pumnii în piept. Și asta nu pentru că ar avea doar o zi proastă, ci ca să arate ce mari și tari sunt ei și ce superiori și ce șefi sunt. Și am o presimțire că știți despre ce vorbesc...

luni, 29 august 2011

Ce muzică mai ascultăm

Părinții mei au trăit vremurile alea când făceai mai greu rost de muzică (bună) și trebuia să ai ceva pile în străinătate ca să primești cu vinil cu The Doors sau Pink Floyd. Nici pe românii noștri de la Phoenix nu îi găseai pe toate gardurile. Ei bine, am prins și eu, când eram mic-mic, puțin din vremurile când vinilurile și casetele audio nu se demodaseră de tot.

Nu asta vreau să subliniez însă. Atunci când eram eu pe la începutul liceului apăruseră mp3-urile. Bine, să zicem că apăruseră de multișor mp3-urile, dar nu avea toată lumea internet, sau foarte mulți aveau prin dial-up. Cu alte cuvinte, puneai o melodie la descărcat, te culcai și când te trezeai era gata. Se făcea mai greu rost de muzică.

Cuvintele-s de prisos

Aseară m-am întors în București, sâmbătă am făcut creasta nordică din Crai, ne-am încăpățânat să ne întoarcem la mașină în aceeași zi și ne-a ieșit un traseu de 13 ore.

Încerc să-mi imaginez cum ar arăta viața mea fără munte. Cred că nu s-ar putea chema viață, cel puțin nu pentru mine. Muntele este miezul existenței mele. Pe munte am trăit cele mai frumoase clipe din viața mea. Muntele îmi arată cum îmi place să-mi trăiesc viața.

În grupuri mari, cu chităreală pe seară și multă socializare sau în grupuri mici, bine sudate, în care simți căldura prieteniei - o tură pe munte totdeauna este o amintire de durată. Efortul, situațiile dificile ce trebuiesc depășite, tensiunea creată de ele, bucuria reușitei, berea de la finalul turei - toate acestea ne leagă și ne fac prieteni pe viață. Și ce fel de viață! O viață trăită cu intensitate weekend de weekend.

vineri, 26 august 2011

Marketing agresiv

Îmi place foarte mult când un vânzător vorbește frumos, e amabil, te ajută. Multă lume se plânge că nu e tratată așa cum trebuie de funcționari, oamenii din magazine și alte povești de genul ăsta. Așa că nu e rău deloc dacă respectiva persoană îți mai aruncă vreun zâmbet sau se oferă să îți dea o mână de ajutor. Dar. Nu e plăcut deloc nici când ți se întâmplă așa...

joi, 25 august 2011

Culmea inutilității

Dimineața când mă trezesc le găsesc dormind, doar câte una mai ambițioasă înaintează lent, probabil toată noaptea a urcat iar acum puterile sale sunt pe sfârșite. Când vin de la serviciu pe la ora 15:00 toate urcă de zor, se pare că ele nu simt canicula. Urcă în grupuri de 4-5, parcă ar fi o armată ce înaintează pe front către inamic. Pe înserat, când soarele apune, ele încă urcă, încetișor, încetișor - dar nu se opresc. Parcă pentru fiecare centimetru câștigat duc o luptă incredibilă cu ele însele.

Astăzi am auzit-o pe vecina de la 10 exasperată că au ajuns la ea. Este vorba de omizile care de câteva zile au năpădit pomii din fața blocului și au început să se urce pe bloc. Nu vreau să plâng soarta pomilor mâncați de omizi, să critic autoritățile că nu intervin să stropească pomii sau să mă pun în pielea femeii de la 10 îngrozită că ferestrele ei sunt flancate de armate de omizi. Singurul lucru care mă întreb este ce de ce urcă omizile pe bloc, ce se așteaptă să găsească la etajul 10?

La semafor

Stăteam astă seară și așteptam la veșnicul semafor de la Afi Palace. În spatele meu erau trei puștoaice (cred că nu mai mari de clasa a VI-a) foarte vesele și foarte gălăgioase. Tocmai mă miram că mai există cineva care așteaptă la culoarea roșie când nu vine nicio mașină, că deodată o iau toate trei la fugă pe trecerea de pietoni. Foarte precipitate, ajung pe trotuarul celălalt, la care una zice: „Măă... voi vă dați seama că putea să ne calce mașina... la propriu?!” Iar eu mă întreb... cum o fi să te calce mașina la figurat?!

marți, 23 august 2011

Suntem bufoni

Ionuț era un tip funny. Sau, și mai bine zis, a funny guy. Și, pentru că Ionuț parcă nu suna așa bine, i se spunea Johnny. Better. Oricum, azi e în trend să ai un nickname. Eh, și tipul ăsta, Johnny, tot umbla după o tipă, let's call her Maria. Și, într-o zi, renunțând să mai stea așa chill, s-a gândit să îi propună un date. În fine, se pare că nu a avut curajul să o sune, așa că a dat send la un sms: „Hello! C faci? Mă întrebam dacă nu vrei să ieșim în oraș tonight, am auzit că e un show super tare în locul X.”

Răspunsul a venit după o așteptare aproape chinuitoare: „Ah, interesting. Doar că am un meeting foarte important și nu știu când o să fiu free. Keep in touch.” Ei, văd dați seama că tot elanul lui Johnny a fost tăiat. Deodată parcă nu se mai simțea așa fresh cum fusese în dimineața aceea, sângele i s-a urcat la cap și s-a dus să bea de supărare un brandy.

vineri, 19 august 2011

Probably the best place on Earth

Uite că se mai întâmplă o dată vara asta să dau muntele pe mare. Așa m-am gândit eu că ar fi frumos. Și ce o să fac eu primul și primul lucru când o să ajung acolo? O să mă opresc de o bere la Pirați. De fapt e normal, așa se întâmplă mereu. Cum ajung în Vamă, prima oprire e imediat pe stânga, înainte să văd plaja, marea, înainte să văd ce s-a construit și ce minuni au mai apărut.

Probabil vă întrebați de ce mi se pare atât de tare acolo.

miercuri, 17 august 2011

Actori și actori

Mă uit, de câteva zile, la scenete cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Jean Constantin și alții asemenea. Și râd de unul singur, ca prostul. Și nu pot să nu mă gândesc că s-au dus, pe rând, toți ăștia. Că nu mai e nici Gheorghe Dinică, nici Ștefan Iordache, Ștefan Bănică, Nicu Constantin, Octavian Cotescu și alții.

Ați spune că nu-i o problemă, mai e un Radu Beligan (apropo, cine ar fi crezut că nu o să mai apuc să văd Take, Ianke și Cadâr nu din cauza lui, ci a maestrului Dinică), mai e un Marin Moraru, un Victor Rebengiuc, un Florin Zamfirescu. Mai sunt încă. Dar când n-or mai fi (că nu poți să zici că mai au așa mult), cine îi înlocuiește?

miercuri, 10 august 2011

Când vine toamna

M-am trezit azi dimineață la 6 și era înnorat, răcoare și încă nu se luminase bine. Mi s-a făcut un gol în stomac și m-a cuprins melancolia - am realizat că mai este puțin și se termină vara. Am simțit din nou ușoara senzație de panică pe care o simt în fiecare an când văd cum zilele devin mai mici într-un ritm alarmant de rapid.

Mi-aș fi dorit să lucrez dar nu am fost bun de nimic. Mă simțeam gol pe dinăuntru. Mi-am făcut o cafea în care am pus și un pic de coniac.

Și brusc mi-am adus aminte de "Destin - când vine toamna" și mi-a venit un chef nebun să merg la Folk Frate și să beau o bere, să mă întorc pe jos acasă ușor amețit cântând cine știe ce refren. Da, asta o să fac diseară. Și cum mi-a revenit buna dispoziție am realizat că totuși suntem abia în august și câte planuri mai am lunile următoare: Valea Mălinului, 3 maratoane, creasta Pietrei Craiului.