Bine ați venit la noi acasă!

duminică, 16 decembrie 2012

Ce aveți cu Hrușcă?

Se apropie sărbătorile și e la modă să te plângi că vine Hrușcă și ne invadează. E, uite că de data asta o să fiu e hipster-ul, o să mă pun eu d-andaratelea. Nu pentru că aș fi eu vreun mare fan al lui Ștefan, dar nu înțeleg ce e cu toată ostilitatea asta. Ce a făcut Hrușcă de a supărat așa pe toată lumea?

Eu unul nu am auzit decât un singur colind cântat de el de când au început pregătirile pentru Crăciun (adică de pe la mijlocul lui noiembrie, ca să fim înțeleși). Omul vine și el o dată pe an din Canada și are un concert la Sala Palatului. Nici măcar nu are patru, câte are Ștefan Bănică. Și apropo, nici cu ăsta nu știu ce aveți. Are patru concerte cu sala plină, lumea ia bilet, se simte bine, vine și la anul. Bravo lor. Unii merg la Ștefan Bănică, eu merg la Celelalte Cuvinte, alții la Andrea Bocelli. De gustibus non disputandum, chiar nu văd care e problema.

vineri, 7 decembrie 2012

Microbul fotbalului și până unde se poate ajunge

Nu sunt microbist. Nu mai sunt microbist. Îmi place fotbalul, întotdeauna mi-a plăcut, dar sunt departe de ceea ce eram acum vreo 10-15 ani, când sufeream și aproape că plângeam când lua bătaie Steaua. Mi-e silă de Gigi, de Meme și de toată șleahta din fotbalul românesc și nu mă împac cu ideea că s-a ajuns unde s-a ajuns. Îmi place să mai văd din când în când un meci cu prietenii și cu o bere în față, dar fotbalul nu mai e de mult o prioritate. E clar că există multe lucruri mai importante. Ca probă că aseară am uitat complet să mă interesez cât e scorul, deși era mare meci de calificare. Mi-au adus aminte prin minutul 80 și ceva unii care discutau în tramvai.

luni, 26 noiembrie 2012

Sindromul luptătorului de Roșie Montană

Mai demult auzisem că Discovery va fi scos din grila de programre RDS&RCS, s-a făcut și o petiție online iar câteva nume importante, printre care Oana Pellea, au reacționat prin mesaje la adresa RDS. Astăzi am citit comunicatul de presă al RDS referitor la renunțarea la Discovery. Îl găsiți pe Pagina de Media. Nu văd niciun motiv pentru care aș semna această petiție pro-Discovery. În condițiile în care cele spuse în comunicatul de presă sunt adevărate (și înclin să cred că da) eu dau dreptate RDS-ului. Deși susțin responsabilitatea socială a companiilor (difuzarea Discovery și a altor posturi de calitate ar putea fi considerată un gest de responsabilitate socială) mi se pare o acțiune foarte corectă din partea RDS. Nu trebuie să uităm că RDS&RCS este totuși o societate comercială și nu un ONG ce are ca scop popularizarea științei. În problema dată mi se pare neetică atitudinea Discovery care deși are o audiență minusculă (1%) se folosește de puterea brandului și crește tariful de difuzare fără să țină cont de realitate: lumea nu se uită la Discovery; te adaptezi sau pieri, Darwin a zis bine. Discovery a ales să piară. Nu a acceptat nici propunerea RDS de a face un pachet separat cu toate programele Discovery. Vrei să vezi Discovery, plătești pentru el suplimentar pentru că ești printre puținii care vor acest lucru și din această cauză nu poate fi inclus în grila de programe default. Ce poate fi mai corect de atât?

RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.

Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.

Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?

Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.

Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.

joi, 22 noiembrie 2012

Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβάμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.

Nu cred că știe foarte multă lume pe aici greaca (nici eu, de altfel, dar încercam să produc o diversiune), așa că o să traduc: „Nu mi-e frică de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Sunt cuvintele care stau pe piatra funerară a scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman Alexis Zorba (sau Zorba Grecul, cum îl mai știu alții), una dintre cărțile mele de căpătâi. Din fericire, am avut norocul să văd acest mormânt cu crucea sa mare, strâmbă și sărăcăcioasă, aflat pe o colină în Iraklion, capitala insulei Creta. Asta acum ceva ani buni, în 2005. Am rămas marcat de respectivele cuvinte, deși nu cred că le-am pătruns dintotdeauna (sau poate niciodată) adevăratul lor sens.

Privind citatul destul de învechit din susul paginii noastre (pe care de multe ori ne-am gândit să îl schimbăm, dar niciodată nu am știut cu ce), m-am gândit că poate era timpul și pentru niscaiva reflecții filosofice. Bine, să nu vă așteptați la cine știe ce, n-am pretins niciodată că mă pricep la așa ceva și, ca să fiu sincer, nici nu prea am avut răbdare la viața mea să citesc cărți din respectivul domeniu. Lucru care se poate observa și cu ochiul liber, având în vedere cât trag de timp până să ajung la subiect. Și apropo, referitor la citatul menționat în antetul paginii, dacă ați crezut cumva că e din Aristotel sau Platon, ei bine nu. E dintr-o melodie de Mircea Vintilă, asta ca să clarificăm lucrurile.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Ce viață avem și noi...

Aseară, în vestiar, obosit, mai mult lichid decât solid. Un tip trecut de 30 (cred) se precipită să îmi facă loc ca să am acces la dulăpiorul meu. Se duce rapid să se spele pe mâini, se întoarce și îl aud:

- La la la la, ce viață avem și noi!...
- Grea, îi răspund. 
- Serios?! Chiar așa vi se pare?!
Zâmbesc. 
- Eh, nu, glumeam. Și mie îmi place.
- Dacă ar fi după mine, numai la sală aș sta, zice.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Goodreads

L-am descoperit și eu de câteva zile și sunt foarte încântat. Sigur, s-ar putea spune că destul de greu, având în vedere că că are deja 1.900.000 de utilizatori lunari, dar mai bine mai târziu decât niciodată. E un site unde îți poți nota (adică să le dai note, ca să nu inventez un nou cuvânt de genul să le rate-ezi, cum sunt sigur că ar face alții) și trece cărțile pe care le-ai citit, le citești sau ai de gând să le citești. Pentru cei interesați să își țină o astfel de evidență mi se pare locul perfect. 

marți, 13 noiembrie 2012

De ce nu mai mă uit la fotbal

Când eram mic și băteam mingea în fața blocului eram un mare microbist, țineam cu Steaua atât de tare încât plângeam când lua bătăie într-un meci important. Știam jucătorii pe dinafară și puteam să recit rezultatele jocurilor din campionat, cred că inclusiv cine a dat golurile și cum. Acum nu mai fac asta. Nu mai mă uit la fotbal pentru că mi-e silă. Mi-e silă nu numai de patronii și baștanii care fac jocurile din culise (chiar azi am aflat că mai mulți oameni din fotbal au primit niște ani de închisoare - oare chiar i-or face?) dar și de spiritul în care se joacă fotbal. Mi-e silă de mentalitatea de copilaș timid a echipelor românești care după ce dau un gol unei formații importante se retrag în apărare de parcă ar fi făcut o greșeală gravă și așteaptă să fie pedepsite - urmarea fiind evident cedarea sub pressingul adversarului și pierderea avantajului. Mi-e silă de jucătorii români care joacă fotbal cu gândul la ciolan și nu pentru plăcerea jocului. Vreau să văd și eu acel fotbalist care se scoală dimineața abia așteptând să pună piciorul pe minge și să joace 5-6 ore fotbal. Dar nu, nu în fotbal, în fotbal e mai important ce primă câștigi dacă bați în meciul de sâmbătă. De multe ori mi s-a întâmplat să ajung acasă după o zi de lucru abia așteptând să ies la o alergare - câți fotbaliști simt asta referitor la sportul lor? Vreau să văd fotbaliști îndrăgostiți de fotbal, care joacă cu pasiune. Vreau să văd fotbaliști care luptă până la finalul meciului. Vreau să văd fotbaliști care dau totul pe teren. Cred că fanii fotbalului ar merita acest lucru. Mi-ar fi plăcut ca și acum să plâng când pierde Steaua sau să ies în stradă când câștigă dar nu mai pot. Și îmi pare rău, mi-e dor de acea pasiune pentru o echipă. Fotbalul nu mai are nimic din ce înțeleg eu prin sport: luptă, curaj, determinare, fair play. În schimb îmi dau lacrimile când îl văd pe Viorel Palici prăbușindu-se la finish, după un efort supraomenesc într-o competiție de alergare montană unde a câștigat la 2 secunde în fața adversarului.

vineri, 9 noiembrie 2012

Roger Waters la București!


Am aflat acum 15 minute. Încă sunt în stare de șoc. Îmi tremură mâinile când scriu și vocea când dau vestea mai departe. Îmi vine să plâng, să râd, să țopăi, să cânt, să strig. Am verificat informația de 10 ori, în timp ce încă mă frecam la ochi. Dar nu, n-ar ce să fie, visul s-a împlinit, în sfârșit. O confirmă și site-ul oficial: Roger Waters vine la București cu turneul The Wall pe 28 august, la anul! O să fie prima dată când o să fac ceea ce până acum nu înțelegeam la unii fanatici: îmi iau bilet în față și mă așez de diminață la coadă, să fiu sigur că prind primul rând. Nu știu dacă e în timpul săptămânii, nici nu mă interesează, îmi iau o zi de concediu. Pff. Nu știu, alte cuvinte nu îmi mai găsesc acum. Încă îmi bate inima ca la nebuni. Vorbim altădată!

sursa foto

joi, 8 noiembrie 2012

Leapșa voluntariatului

Este prima leapșa la care particip, nefiind blogger consacrat. Mi se pare amuzantă ideea :) Dacă vă întrebați cine m-a introdus în joc, este vorba de Elena.

1.    Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este:
AIESEC, chiar dacă nu am avut nici-o legătură cu ei. Probabil pentru că sunt câțiva oameni pe care îi admir ce au fost AIESECeri, cum ar fi Sorin Ștefan, fostul meu șef, managerul Inotec sau Alex Găvan.

2.    Dar companie care sprijina voluntariatul?
Aș spune Henkel că i-am văzut prezenți pe la diverse evenimente.

3.    Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este:
Raed Arafat și Alex Găvan pe care l-am auzit povestind într-o conferință despre cum l-a ajutat pe el voluntariatul.

Baniciu, frate!


Măi, nu știu cum face Baniciu ăsta, cum măsluiește el cărțile și aliniază planetele, că la fiecare cântare  umple sala și mai și îi mai și scoală pe toți în picioare, fără să facă măcar o aluzie de genul „toată lumea mâinile sus”. Cum face el că de fiecare dată lumea cântă și țopăie de mama focului, deși cântecele lui (și ale lui Nicu Covaci pentru că, oricât l-ar imita și apostrofa, el a compus multe dintre melodiile pe care le cântă acum) sunt de ani și ani aceleași. Mă întreb, oare peste 40 de ani va mai ști cineva cine a fost Marius Morga? Zic și eu, nu dau cu parul. Și dans!

marți, 6 noiembrie 2012

Sportul ca mod de viață


În clasa a 12-a nu am dat bac-ul la sport, așa cum făceau majoritatea băieților. „Foarte bine faci!”, a conchis atunci profu’ de educație fizică. Am dat la economie pentru că mă ajuta și la admitere și voiam să demonstrez că pot să iau notă mai mare decât iau alții la sport, dar adevărul e că oricum eram cam varză la materia asta. Țin minte că după proba de rezistență, la care trebuia să dăm vreo trei ture de curtea școlii (și curtea școlii de la Cantemir nu e mare, să ne înțelegem de la început) stăteam o zi la pat, cu febră musculară. De multe ori preferam să nu mai car după mine echipamentul și să stau pe bară la ore. Îmi era lene. Ba mai mult, într-un an a trebuit să-l cinstesc pe profu’ respectiv cu o sticlă de whisky ca să îmi încheie media. Bine, aici e o poveste mai lungă, pe care n-o să o mai relatez. Iar sticla mi-a fost cerută pe față chiar de către el, că doar se știa bine că le cam trăgea la măsea. În fine.

miercuri, 31 octombrie 2012

Internetul. Ce alegem?

Acum doi ani și un pic îmi făceam cont de Facebook. Târziu, știu, dar poate făceam pasul ăsta și mai târziu dacă nu eram proaspăt angajat și mă plictiseam teribil ca novice. Inițial aveam o aversiune față de toată chestia asta, ziceam că nu-mi trebuie și că sunt mai deștept și mai cu moț dacă stau eu pe margine. Să fie clar însă, vrând-nevrând oricine ajunge la un moment dat aici: cedează tentației. Dar nu asta e ideea. 

Nu e vorba neapărat despre Facebook, ci despre internet în general. Cred că generația asta a mea e într-un fel cea mai câștigată. A apucat să crească jucând fotbal în curtea școlii, v-ați ascunselea, leapșa și toate prostiile. Când simțeai nevoia să te confesezi unui prieten te întâlneai cu el în fața blocului și stăteați la palavre pentru că nu aveai mobil și nici mess, iar whist-ul nu se juca pe net, ci într-un loc ales de comun acord cu gașca. E foarte bine că am crescut fără internet, astfel încât și acum, în plină epocă de înflorire a fenomenului, ne găsim timp pentru o ieșire, o discuție față în față, un baschet, un fotbal ș.a.m.d.

miercuri, 17 octombrie 2012

Povestea merge mai departe

Se întâmpla acum trei ani. Cred că tot octombrie era. Tibi îmi zice „Hai, bă, la un concert folk, am auzit că se cântă în Iron City”, eu că „Bă, nu știu, să văd, dacă vin oricum nu stau mult, că trebuie să prind RATB, că am facultate de la 7:30 dimineața, etc.” Aproape că nu îmi vine să cred câte s-au schimbat de atunci.

Am fost la cântare, a fost fain și încet-încet am început să frecventăm locul miercurea. Până am ajuns să nu mai ratez niciuna. Așa cum de luni până vineri mă duc dimineața la serviciu, așa cum duminica mă duc la biserică, miercurea mă duceam la Folk Frate. Când eram obosit de nu mai știam de mine, o bere acolo mergea la fix. Ce conta că joi dimineața mă trezeam cu capul de trei ori mai mare? Acolo, la seara folk, m-am refugiat de zeci, poate în curând sute de ori. Atunci când eram trist sau aveam o problemă, totul parcă trecea. Atunci când eram fericit și mulțumit, totul parcă se amplifica.

luni, 15 octombrie 2012

O sa incep sa merg la concerte

Acum câteva zile am fost la concert Cranberries, veniți pentru a doua oară în România. Eu la concert!? - ar spune oamenii care mă cunosc. Da, eu la concert. Au fost mai mulți factori care m-au făcut să merg la concert, culmea faptul că erau Cranberries pe scenă și nu alții nu a contat prea mult. Chiar nu sunt mare fan Cranberries. Recunosc că Dolores are o voce incredibilă, recunosc că sună bine însă nu pot să spun că mă dau în vânt după ei, cum pot spune despre... Monojacks care au cantat in deschidere. Da, știu, sunt hipster, vreau să fiu eu mai cu moț și îmi place mai mult formația din deschidere decât formația pentru care este organizat concertul. Chiar îmi doream demult să îi aud live pe Monojacks, nu fusesem la niciun concert nici de-al lor nici de-al AB4, fosta trupă a solistului. Mai jos vă las și melodia mea preferată de la ei.

Poate vă întrebați ce e cu mine de m-am dus la concertul unei trupe al cărei nici măcar nu eram fan. Nu, nu am înnebunit. În primul rând am găsit bilete pe un site de vouchere și am profitat de reducere. Nu m-am gândit atunci că faptul că se vând bilete pe Groupon înseamnă că nu prea este cerere (altfel de ce ar fi fost organizatorii nebuni să le vândă cu 50% mai puțin?). Într-adevăr nu a fost foarte multă lume și asta s-a simțit un pic în atmosferă, ceea ce m-a întristat pentru că eu venisem să văd un show incendiar, nu neapărat pe Cranberries. Mă așteptam să arunce publicul în aer. Nu s-a întâmplat așa, însă nici nu pot spune că a fost nasol și că îmi pare rău de concert. A fost un concert frumușel.

Al doilea motiv pentru care m-am dus este că m-am săturat să pierd concertele mari. Pur și simplu m-am săturat să ratez concertele spunând că e prea scump biletul sau că am altceva mai bun de făcut, cum ar fi să plec pe cine știe unde. Și după concert să îmi vină să îmi bag unghia în gât că am ratat un super show. Dacă mai continui în ritmul ăsta o să ratez toate trupele mișto care vin să cânte în România. Problema este că îmi plac trupele mai vechi, care nu se știe cât timp or să mai cânte. Peste câțiva ani o să mă trezesc că dacă vreau să merg la concert o să am opțiuni Alex Velea sau vreunul asemănător. Sau băiatul ăla de cântă Ai senti pego. Pe bune, de acum chiar o să încep să merg la concerte. Deja am ratat Placebo, Ac/Dc, RHCP, Scorpions, Rolling Stones...

Și melodia pe care v-am promis-o mai sus:

duminică, 23 septembrie 2012

Mulțumim, domnule Cohen!

Mulțumim că nu v-ați supărat pe noi că, așa cum ne e obiceiul, am ajuns mai târziu la concert și ne foiam de mama focului în timp ce dumneavoastră cântați Dance me to the end of love. Ce să-i faci, un domn nu întârzie niciodată.
Mulțumim că nu v-ați supărat că organizatorii au scris pe bilet 20:30, deși ora oficială de începere era 20:00.
Mulțumim că ați venit a treia oară în România. Dacă mai veniți de încă 10 ori, tot de atâtea ori o să fiu acolo.
Mulțumim că nu ne-ați înșelat așteptările nici de data asta, că am auzit și am văzut exact ceea ce ne doream timp de mai bine de trei ore.
Mulțumim că ne-ați mulțumit de atâtea ori, mulțumim că v-ați plecat în fața noastră, că ne iubiți fără fițe de artist.
Mulțumim că ați compus toată muzica asta.
Mulțumim că aveți o formație care ne-a făcut (din nou) pielea ca de găină.
Domnule Cohen, mulțumim pentru încă un concert de vis!

joi, 6 septembrie 2012

Septembrie, '46

5 septembrie 1946. A trecut ceva timp de atunci. Mi-e greu să mi-l imaginez pe Freddie Mercury cu părul și mustața albă. După o zi în care online-ul a vuit de videoclipuri Queen, text și mesaje de genul R.I.P. Freddie (adică Return If Possible, Freddie!) nici nu știu ce aș mai putea spune despre probabil unul dintre cei mai iubiți oameni din toate timpurile. Și oricum, mesajul meu ar fi lipsit de importanță și originalitate.


6 septembrie 1946. La numai o zi, se naște cel considerat geniul creator al celei mai bune formații din toate timpurile, dacă m-ai întreba pe mine. Cel pe care atâția fani îl așteaptă de atâta timp la noi în țară cu unul dintre concertele alea fabuloase cu care a umplut zeci sau sute de stadioane și a devenit artistul cu cele mai mari încasări din spectacole anul ăsta. Deci da, stați liniștiți, încă se ascultă muzică.

marți, 4 septembrie 2012

Numele proștilor pe toate gardurile

Și ziceam că termin cu răutățile, dar uite că se mai întâmplă din când în când. Îmi place să merg pe jos prin oraș. De câte ori se ivește ocazia și am ceva timp, mai las mijloacele de transport la o parte și o iau la pas. Și mergând eu așa pe Calea Victoriei, dau de o chestie pe care nici n-aș fi observat-o dacă nu aș fi fost nevoit să stau la stop. Ups. Și sunt sigur că i-am făcut poză, dar ia poza de unde nu-i. În fine, era o chestie de genul ăsta:


luni, 20 august 2012

Un bacșiș, vă rog! Mulțumesc.

Inspirat de ceea ce a scris Tibi , recent întors de la arabi, dar și de câteva idei proprii ceva mai vechi, mi-am amintit de un subiect pe care vroiam să îl abordez de ceva vreme. Tema e destul de largă și cuprinzătoare. 

Dacă sunt românii mai primitori ca arabii, asta n-aș putea să spun. N-am fost niciodată într-o țară arabă. Pe de altă parte, este binecunoscut mitul că românii sunt cei mai primitori, cei mai darnici ș.a.m.d. Bun, aici poate e vorba de vremuri ceva mai îndepărtate, de oamenii simpli de la țară, ăia care te întâmpină cu pâine și sare și te poftesc în casă la un păhărel. Căldura patriarhală. Ei bine, în sensul ăsta lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult. Tocmai ce m-am întors de la casa străbunicilor de la țară, unde, timp de câteva zile, aveam un obicei cel puțin bizar pentru locuitorii din zonă: în fiecare seară ieșeam în sat la câțiva kilometri de jogging. Uimiți peste măsură (pentru că probabil nu mai văzuseră așa ceva de acum un an sau doi când am mai dat eu pe acolo), sătenilor le-a venit glasul la loc a doua sau a treia zi: „Hai, bă, la o țuică! Băăă, tu n-auzi, vino-ncoa!” Primitori sunt, deci. 

sâmbătă, 11 august 2012

Dincolo de orice Vamă... Folk You!

Despre Folk You. Iarăși scriu cu întârziere, dar am motive serioase. În primul rând, de când am venit am avut tot felul de alte îndeletniciri. În al doilea rând, am preferat să nu mă gândesc prea mult la mare imediat ce am plecat de acolo. Așa că am amânat. Dar despre ce a fost la Folk You tot trebuie să scriu, că doar a fost așa frumos. După mine, una dintre cele mai frumoase ediții de până acum. Sigur, îmi e încă dor de primele, atunci când era numai folk și la 1-2 noaptea mai erau vreo sută sau două de oameni care îi ascultau pe Alifantis și Șeicaru. Era folk, dar nici nu pot să mă plâng că acum mai apar acolo și Celelalte Cuvinte, Iris, Phoenix sau Compact. Cum spunea și poetul de Bob Dylan, the times they are a changing.

vineri, 27 iulie 2012

Sunt doimaist


Am văzut aseară un film: Bani de dus, bani de-ntors, în regia lui Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Nu e chiar un film extraordinar, deși are actori de mâna-ntâi, conversații amuzante și momente bune. Spre final devine însă un pic exagerat. Un fel de Caragiale, doar că nu chiar. De ce mă uit eu la filmul ăsta pentru a doua oară?

Pentru că redă exact atmosfera aia de 2 Mai pe care o știu eu. Totul e filmat în curtea unor țărani, exact așa cum o știam de acum vreo... 20 de ani? Cu duș în curte și apă caldă doar atunci când e soare, o chiuvetă de tablă (tot în curte), găini care se plimbă printre picioarele tale în timp ce te speli pe dinți, carpete cu Răpirea din serai pe pereți. În fine, cine a experimentat știe despre ce vorbesc. Cine nu, probabil mă va întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt nebun.

luni, 2 iulie 2012

... și știți ceva?

Nu știu cum să vă spun, dar mie chiar mi-a plăcut aseară la Guns. De fapt uite că știu, am spus-o foarte simplu. Mi-am amintit că printr-a noua și a zecea asta era trupa mea favorită, așa că am trecut peste prejudecata că o să fie Axl Rose & Friends, deci o să fie varză (de altfel ăsta fiind motivul pentru care am ratat primul concert). Și, evident, idee cu care au venit mulți la Romexpo, genul de oameni care abia așteptau să plece acasă, să intre pe Facebook sau nu știu care forum și să ne spună ei ce distrus e Axl.

Păi stați un pic așa. Pe cuvânt dacă vă înțeleg. Ia spuneți-mi voi mie cine a mai venit în România să vă cânte vouă trei ore și ceva? Iar aia cu „Axl nu mai are voce, dar are în schimb burtă” mi se pare că pică din prima. Că s-a auzit prost la început, da, sunt de acord. Asta e o meteahnă veche a concertelor de pe la noi, dar stați așa, că dacă mă gândesc bine, în Danemarca la Ozzy s-a auzit mai prost de atât. Noroc că au mai reglat treburile și vocea lui Axl s-a făcut până la urmă auzită. Și surpriză, chiar sună destul de aproape cu ceea ce știam de acum vreo 20 de ani. Că n-are cum să fie la fel, asta e altceva.

vineri, 8 iunie 2012

Oameni

Nu e o întâmplare senzațională și nici ceva ieșit din comun. Sau, în orice caz, e ceva ce n-ar trebui să fie ieșit din comun. Mă duceam aseară agale spre casă, cu panourile electorale învârtindu-se pe lângă mine din cauza oboselii, fără prea mult chef de vorbă și alte chestii d-astea. Ei da, pe scurt nu mai aveam în minte nimic altceva decât patul și așternuturile. 

Am intrat într-o farmacie deoarece mi se terminaseră rezervele de pastile anti-alergice. Și am spus ce vreau, cu vreo jumătate sau un sfert de gură. Farmacista, răcită cobză, cu șervețelul la nasul care-i curgea șiroaie și cu o voce de parcă tocmai ar fi terminat o porție zdravănă de plâns, a început să îmi spună: „Știți, se ia o pastilă pe zi, seara. Dar pentru ce le luați? Sunteți de mai mult timp alergic sau e o alergie de sezon? Dar un alergolog ați consultat? Păi în primul rând trebuia să vă spună la ce sunteți alergic. Ah, v-a spus. Ok, am înțeles. Vă doresc multă sănătate! Stați, stați, nu plecați, bonul!”... „Una pe zi seara, v-am spus, da?”, aud din spate când mă îndreptam spre ieșire.

vineri, 27 aprilie 2012

I decided to go for a run

Astăzi chiar mi-a fost frică. Nu înțeleg de ce lumea vorbește despre frică cu o conotație negativă. Mie mi se pare firesc să-ți fie frică și e chiar bine ca din când în când să te temi pentru integritatea ta. Îți readuce aminte că ești viu.

După ce mi-am reparat bicicleta am zis că e timpul să o și scot la plimbare - ca în Forrest Gump, "I decided to go for a run". Și dacă tot am ieșit cu bicicleta am mers până la Măgurele. Și dacă tot am ajuns la Măgurele nu era să mă opresc așa că am mai mers 5km până la Dumitrana. Și dacă tot am ajuns la Dumitrana nu era să mă întorc fără să văd râul de la marginea satului, așa că am pedalat până la marginea satului, trecând pe lângă sătenii adunați pe terasele bodegilor savurând lăsarea serii cu o bere rece în mână. Și am ajuns la râul de la marginea satului...

duminică, 22 aprilie 2012

Lucrurile mici, din nou

Lumea ar spune că am idei puține și fixe. La psihologie poate s-ar gândi la obsesiv-compulsiv. Eu nu merg atât de departe, vă spun doar că îmi place subiectul lucrurilor mărunte care fac viața frumoasă, de aceea scriu din nou pe tema aceasta.

Ieri seară (sau noapte!? cred că era după 10) mă sună Andrei să ieșim la bere că l-a sunat și pe el Iulia și vrea să facem gașcă. Băi mi s-a părut genial! Îmi plac la nebunie oamenii care fac ce simt și mai uită din când în când de așa numitele reguli de bun simț. Adică frate, ce dacă e 10 noaptea și oamenii poate că nu ar mai suna să te cheme în oraș, eu am chef să bem o bere și sun, ce plm. Mi-a plăcut super mult. Îmi pare rău că nu  am putut să merg, lucram când m-a sunat și chiar trebuia să termin niște chestii, altfel cu siguranța mi-aș fi luat bicicleta și aș fi întins-o.

Astăzi am făcut unul din lucrurile de care îmi era dor și simțeam nevoia: să lucrez cu mâinile la propriu, old-school așa, să iau sculele în mână și să repar ceva. Am umblat la bicicletă și am tunărit-o. Mă rog, e mult spus tunărit, chestia a fost cam așa: eu am un jaf de bicicletă, o semicursieră luată la mâna a doua și care a fost dotată cu fel de fel de accesorii ce o fac să arate a bicicletă de bătrânei de la țară: far cu dinam, portbagaj, apărătoare de noroi din tablă. Mă deranjau toate lucrurile acestea pentru că nu mai arătam la fel de cool pe bicicletă cum arăt fără așa că am hotărât să le scot. Am demontat roți, m-am murdărit de ulei, mi-am dărâmat bicicleta pe picior, mi-am repetat repertoriul de înjurături ("grindosternicul și plămâneii stângi ai lu mă-ta" a rămas preferata, copyright CTP), am avut de furcă cu șuruburi înțepenite de rugină iar unde nu a mers și nu a mers cu tehnica a mers cu forța: în spate mi-am tăiat apărătoarea cu fierăstrăul pentru că nu puteam să desfac un șurub. Prin urmare acum am o jumătate de apărătoare pe spate pe care nu am cum să o dau jos.

M-am simțit super bine, mascul mulțumit de el care tot ce mai așteaptă este o bere. Cam așa:




joi, 19 aprilie 2012

Dilema și gândul

Urmăresc pe Facebook două ziare: Dilema Veche și Gândul. În cazul primului, citesc majoritatea articolelor cu mare plăcere. E un fel de destindere, o oază de liniște și de normal în toată nebunia din media. În frunte cu Andrei Pleșu, Dilema are o echipă de gazetari normali într-o lume anormală, cu principii sănătoase și care știu să scrie (spre deosebire de majoritatea presei, care parcă cere să fie luată la pumni).

miercuri, 18 aprilie 2012

Maya in Joy Pub

Până acum Andrei mergea la concerte la care eu nu aveam chef apoi scria pe blog și eu îmi băgăm unghia în gât că ce fraier am fost de nu am mers și eu. Acum s-a întâmplat invers, Andrei nu a venit și a ratat un super concert Maya (să te oftici mă mâine la birou când citești!). M-am oferit chiar să îl iau cu mașina de acasă și să-l aduc înapoi și tot nu s-a lăsat!

Adevărul este că și eu avusesem o zi super plină și eram pe punctul de a renunța să mai merg să îi văd pe Mishu Călian & Co. însă m-a readus Iulia pe calea cea bună. Cum am intrat am dat cu ochii peste foarte mulți folkiști (Make, Folk Frații, Puiu Crețu, cred că și Alina Manole) și chiar glumeam că este un concert între profesioniști, gen "hai să-ți arăt ce am mai învățat eu la chitară". Probabil că eram maxim 10 oameni care nu aveam nicio treabă cu niciun intrument, asta numărând și barmanii. Până la urmă faptul că majoritatea erau de-ai casei a dus la o atmosferă foarte prietenoasă și m-am simțit excelent.

Despre cum au cântat băieții... sunt subiectiv aici, pentru mine Maya este în Top 5 trupe românești. Îmi plac în orice condiții, fie ploaie, fie vânt, fie despărțire sau declarație de dragoste. Evident că mi s-au părut excelenți și aseară. M-a amuzat teribil când Mishu Călian a luat microfonul în mână și a coborât de pe scenă, parcă îl vedeam pe Johnny la concertele Folk Frate.

Vă las mai jos niște mostre din concert, nu se aud extraordinar însă sunt suficiente pentru a deschide pofta de a asculta Maya acolo unde există potențial de fan Maya ;) Ambele videoclipuri nu au începutul piesei, eu sunt mai mototol (ca să nu zic mămăligă că este cuvânt cu copyright Iulia) și până scot aparatul cântăreții ajung la refren.

P.S. Voi ați observat că toți din trupa Maya sunt încălțați în teniși? O fi condiție obligatorie pentru a face parte din trupă? :))

Maya - Viteza sângelui meu live @ Joy Pub 17.04.2012
 

Maya - Scrum live @ Joy Pub 17.04.2012

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Ce facem de Paște?

- Ce facem, dragă, de Paște, mergem și noi într-un club?

Ăsta pare să fie în ultima vreme motto-ul acestei sărbători, ceea ce se poate deduce și din ce scrie Adi Despot aici. Ce nu pot să înțeleg eu, după studii îndelungate, e ce anume sărbătoresc oamenii ăștia. Că e clar că aproape toată lumea sărbătorește Paștele, dar e tot mai clar că mulți fără să știe cu ce scop. Trăim într-o lume din ce în ce mai agitată, în care totul se face la repezeală, iar oamenii nu mai zăbovesc nici măcar un minut să se gândească la însemnătatea faptelor.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Eroii nestiuti de nimeni

Nu stiu de ce am impresia ca am mai scris un articol pe tema asta mai demult dar nu am acum dispozitia sa il caut. Va las pe voi sa rasfoiti blogul in cautarea lui caci oricum noi avem articole misto si sigur o sa va faca placere (cine nu se prinde ca aroganta asta e o gluma... ghinion).

Eram azi in Brasov cu ocazia Semimaratonului Cetatea Brasovului si dupa ce termin treaba cu alergatul (despre care o sa povestesc pe Povesti despre munte cum pun mana pe poze) ma gandesc sa ma uit prin magazinele de munte din Brasov dupa niste promotii la bocanci de iarna. Imi caut bocanci de iarna si cum sunt foarte scumpi (peste 700RON) nu-mi permit sa ii iau altfel decat la promotie. Intru in magazinul X si intreb daca au ceva promotii la bocancii de iarna. Vanzatoarea, amabila, imi raspunde ca da si imi arata modelele. Din pacate erau niste modele deloc tehnice si nu aveam ce face cu asa ceva, asa ca ii zic ce fel de bocanci ma intereseaza si pentru ce. Moment in care tipa, dupa un moment de ezitare, imi arata o pereche de bocanci pe la 850RON si imi spune ca au reducere 10% din pretul afisat. Tot erau prea scumpi pentru ce imi permiteam eu si nu i-am cumparat. Da, ea este eroul nestiut de nimeni, dupa cum voi explica mai jos.

joi, 5 aprilie 2012

Timpul

Leonardo da Vinci spunea că timpul e suficient pentru cei care știu să îl folosească. Înclin să cred că așa este, și totuși... Continuu mă întreb dacă nu cumva a făcut cineva ceva la el. Cu timpul. Dacă nu cumva timpul ăsta e un fel de ceas mare (Big Ben-ul din Londra, să zicem) și vreun meșter a umblat la rotițele lui ca să se miște mai repede decât în mod normal. 

Când eram mai mic, parcă totuși ziua era zi, săptămâna era săptămână, luna era lună, anul era an. Acum, lucrurile decurg cam așa: mă trezesc de dimineața și nici nu apuc bine să mă așez la birou că se și face seară.

duminică, 1 aprilie 2012

Dubstep...

Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns aseară la concert Alternosfera. Mi-am zis că s-ar putea să merite și, într-adevăr, băieții n-au cântat deloc rău. S-a văzut și din reacția publicului, care era efectiv în delir. A fost fain, mi-a plăcut. Totuși, nu despre asta vreau să vorbesc. Sunt alții mult mai în măsură.

Eu vreau să spun câteva cuvinte despre cei care au fost în deschidere, mai precis a doua formație (deși aici poate ar fi trebuit să pun ghilimele). Ce o fi fost în capul organizatorului, asta cred că rămâne o enigmă. Când am auzit „Bă, acum vin unii care cântă dubstep!” am crezut că ori era o glumă, ori cineva a înțeles prost.

vineri, 30 martie 2012

De ce scriem pe blog?


Cred că e o întrebare bună. Și chiar aș fi curios ce ar răspunde bloggerii, pentru că eu mă gândesc destul de intens la asta de câteva zile. Până una-alta însă, nu pot să spun decât ce cred eu. Și chiar dacă la prima vedere nu pare cine știe ce lucru complicat să spui ce crezi, nu e chiar așa. Cel puțin eu nu am ajuns până acum la o concluzie. Așa că am zis că dacă pun pe hârtie (vorba vine), punct cu punct, toate chestiile astea, poate-poate iese ceva.

Nu am început de unul singur treaba asta. Totul a pornit dintr-o glumă. Îmi amintesc perfect ziua aia. Eram cu Tibi (sau Patachon, dacă vreți, în contextul ăsta) în autobuz și la un moment dat am propus eu în glumă: „Hai mă, ne facem și noi blog? Că și-așa toată lumea are.” De fapt, dacă stau acum să mă gândesc bine, puține dintre cunoștințele mele au blog. Da’ era nebunia aia, tot mai mulți începuseră să-și dea cu părerea pe net. Și am zis că dacă sunt tot felul de din-ăștia ca Mircea Badea care tot aberează, de ce n-am putea să aberăm și noi? Bine, poate Mircea Badea nu e chiar cel mai bun exemplu pentru că, oricât de stupid și penibil mi s-ar părea , el chiar are succes și e plăcut de mulți. Revenind, ceea ce am propus eu atunci chiar era o glumă. Adică nu am vorbit deloc serios. Numai că Tibi a zis „Gata frate, hai!” și a doua zi aveam blogul.

marți, 27 martie 2012

Macar suntem ascultati

Nu ne putem plange ca actualul regim nu a ascultat parerile noastre

Sursa foto

România din autobuz


- M-AM SĂTURAT DE ȚARA ASTA DE RAHAT! ABIA AȘTEPT SĂ TERMIN STUDIILE AICI, CA SĂ POT SĂ PLEC! CĂ STUDIILE SUNT IEFTINE, MAI ALES LICEU’, DA’ DUP-AIA MĂ DUC ÎNVÂRTINDU-MĂ!
- Da’ de ce țipi? Mie îmi place.
- ȚIP PENTRU CĂ SUNT NERVOASĂ! AUZI, SĂ STAI O ORĂ ÎN TRAFIC! N-AM VĂZUT ȚARĂ MAI STUPIDĂ CA ASTA!
- Mie nu mi se pare stupidă. Mie mi se pare o țară frumoasă, datot o să plec. Îmi place, davreau să plec.
- E O ȚARĂ STUPIDĂ!!! NU, EU NU MAI SUPORT AȘA CEVA. MĂCAR DACĂ MAI ERA CEAUȘESCU... CĂ ATUNCI ERA ALTCEVA! DANU, EU NU PUTEAM SĂ TRĂIESC PE VREMEA AIA!
- Cum adică, de unde știi că era mai bine?
- ȘTIU PENTRU CĂ AȘA MI-AU ZIS AI MEI ȘI EI AU DREPTATE! ERA MAI BINE! ATUNCI AVEAM FĂCEAM […] BLA BLA…

Seară ca-n povești

„Hm, de ce nu?”, îmi ziceam acum vreo săptămână când eram invitat la Marius Matache & Puiu Crețu în Garage Hall. Am mai fost de atâtea ori și aș mai merge oricând am ocazia. Ei, și n-am făcut rău. N-am mai scris de foarte mult timp despre un concert (de fapt, n-am mai scris de mult pe blog), dar de data asta chiar cred că trebuie și merită. 

A fost o cântare cu public nu foarte numeros, dar, ca de obicei, ales. Așa că atmosfera a fost specifică unor astfel de concerte (voie bună și căldură multă - nu mă refer la faza cu soba). Aflasem playlist-ul (respectat, să zicem, în proporție de 90%) cu câteva ore înainte și, într-adevăr, cei doi au cântat multe piese pe care le-am auzit mai rar sau deloc până acum. 

joi, 15 martie 2012

Drumul spre rai e pavat cu intenții bune

Ieri seară, în autobuz. Stăteam pe unul din cele 4 locuri grupate unele in fața celorlalte în spatele autobuzului. Lângă mine o mamă cu copilul ei - copil spus la modul biologic căci după vârstă nu mai era copil, acesta avea undeva la 18 ani.

Vorbeau despre BAC. Copilul îi spunea că vrea să ia 5. Mama îi răspundea că nu este suficient, trebuie să aibă media peste 6. Copilul o asigura că știe el ce face, că și-a făcut el calculele. După această mică discuție mama cu un ton foarte afectuos îl ia de mână și îi zice "lasă mamă că trece și bacul, o să vezi cum o să te descurci tu". Băiatul îmbrăcat în blugi rupți și cu brățări tip lănțișor lasă capul în jos, probabil răpus de grijile pentru bac.

Nu cred că s-au schimbat prea multe de când am dat eu bacul. Pe atunci să iei 5 era o chestie aproape de cultură generală, trebuia să știi câte ceva din materia respectivă. Primul gând a fost că puștanul este bolnav - sper să fi fost așa. Căci altfel mi se pare tragic ca o mamă să-l compătimească pe copilul ei care nu este în stare să ia un amărât de 5 la bac.

vineri, 9 martie 2012

Vinerea

Vinerea e ziua în care te trezești cel mai ușor. Vinerea, cafeaua are cel mai bun gust. Până și tramvaiul, ticsit de lume până atunci, e de data asta gol. Lumea are mai mult chef, nu mai țipă unii la alții, până nici nespălații parcă nu mai miros chiar așa de urât.

E ziua când șeful renunță la cravată și auzi „It’s Friday, everybody’s smiling!” Vineri te apucă cheful de muncă și termini tot ce n-ai reușit să faci în celelalte patru zile. Toată lumea e amabilă, binedispusă și își planifică ieșirea la bere pentru seara. E ziua cea mai lungă, pentru că începe devreme și se termină târziu.

Vinerea parcă și muzica sună mai bine, mâncarea are alt gust, lumea altă culoare, florile miros mai puternic, soarele e mai strălucitor, inima bate mai tare, oboseala nu mai e oboseală, frigul nu mai e frig, iar grijile sunt lăsate la păstrare pentru luni.

Vinerea e ziua mea preferată. Merită să muncești o săptămână fie și numai pentru faptul că la sfârșitul ei există ziua asta. Dacă vinerea nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată. În sfârșit, eu unul vinerea arăt cam așa...

sâmbătă, 3 martie 2012

22 de ani

Cei mai mulți oameni sărbătoresc 18 ani, 20 de ani, vârste din astea tipice. Eu trebuie să recunosc că la 22 de ani mă simt mult mai bine decât la 18 ani.

22 de ani este vârsta la care poți renunța la o facultate pentru că nu te reprezintă. Nu ai obligații, nu ai familie de întreținut și simți că este mai important să faci ceea ce îți place decât să urmezi o cale bine bătută.

22 de ani este vârsta la care habar nu ai ce vrei să faci cu viața ta dar știi că ultimul lucru pe care îl vrei este o viață mediocră.

22 de ani este vârsta la care te culci la 1 noaptea pentru că ai fost la un concert și te trezești la 4:30 ca să pleci pe munte. De ce? Nu știi să zici, e ceva personal, ăsta ești tu.

22 de ani este vârsta la care crezi că poți să întemeiezi afaceri ce vor schimba lumea în care trăiești.

22 de ani este vârsta la care nu ți se pare o nebunie prea mare să alergi câteva maratoane pe an.

22 de ani este vârsta la care pur și simplu te simți un zeu.

Da, știu, sunt îngâmfat. Ceva nou?


miercuri, 29 februarie 2012

10 reguli de bază pentru mersul la sală

Te-ai hotărât să începi să mergi la o sală de forță și nu știi de ce ai nevoie? Iată câteva dintre regulile de bază, deduse de mine de-a lungul timpului:

1. Chiar dacă ai peste suta de kile, să nu cumva să te atingi de aparatele cardio. Important e doar să faci mușchi. Vei arăta foarte bine cu burta și mușchii umflați la maxim.
2. Indiferent cât de mică sau mare o ai, tu plimbă-te cu ea la vedere prin vestiar. Ah, și mergi cât mai încet și agale, ca să poată să te admire toți.
3. Trebuie să ai minim un tatuaj.
4. Ia-ți parfumul la tine și, înainte să părăsești vestiarul, consumă jumătate de sticlă.
5. Neapărat să ai la tine cât mai multe prafuri, trebuie să ajungi cât un urangutan cât mai repede!

marți, 28 februarie 2012

Lumea merge la teatru

Cu toate că societatea se duce încet-încet (dar sigur) la vale, cu toate că lumea parcă se prostește de la zi la zi, devine tot mai ignorantă, superficială și amatoare de kitsch (și hai să nu mai continuăm mai bine), în ciuda apariției filmelor HD, descărcate fără bani și fără vreun efort de acasă din fotoliu, totuși lumea merge la teatru. Și nu doar că merge, dar se îmbulzește la cozi pentru bilete, se trezește sâmbătă dimineața în zori de zi ca să prindă un loc la Egoistul, Sinucigașul sau Dineu cu proști, piese de care altfel nu ai cum să dai cu ochii.

luni, 20 februarie 2012

Movie girl

Unul din lucrurile care imi plac la Claudia este ca ea din cand in cand se apuca sa caute filmulete misto, in general despre natura, munte, aventura, chestii din astea. Ea intra pe Vimeo cu scopul de a gasi filmulete faine, nu ca sa caute un anumit lucru cum fac eu si probabil mare parte din utilizatori. Si partea si mai misto este ca nu le tine pentru ea, le da si la prieteni. De la ea am aflat de filmuletul cu Summer Feelings de care nu ma mai satur si care imi face instant chef de alergat pe munte (ma gandesc sa ma uit la el inainte de un maraton :D )

Astazi intru pe forumul EcoXtrem si pe langa anuntul ca vinde coltari (300RON, semimecanici, daca va intereseaza detalii intrebati :) ) gasesc urmatorul filmulet. Cum sa nu te bucuri cand incepi ziua asa?


The North Face Brand Manifesto from Camp 4 Collective on Vimeo.

luni, 13 februarie 2012

ACTA si turma

Cred că asistăm la unul din cele mai mari spectacole de manipulare și spălare de creier din ultimii ani - paranoia colectivă anti - ACTA. Inițial am crezut că este doar o chestie cool să fii anti-acta, cum este de exemplu să fii împotriva proiectului Roșia Montană - toată lumea bună este și oricum oamenii au o tendință înnăscută de a fi împotriva a ceva, a orice. Dar se pare că nu - lumea chiar este anti ACTA și sunt destul de speriați în legătură cu tratatul ăsta.

Nu știu dacă este ok semnarea lui sau nu - înclin să cred și eu că nu căci la o primă citire a tratatului părea destul de abuziv. Nu vreau să vorbesc despre asta, vreau să remarc cum prin social media și prin mediatizarea părerii unora s-a creat o psihoză colectivă. Câți oare din miile de oameni care au dat attend pe Facebook la mitingul anti-ACTA sau din cei care au fost în piață au habar despre ce este acest tratat? Câți au dat un simplu lmgtfy să vadă cu ochii lor despre ce este acest tratat?

Am întrebat astăzi un prieten de ce crede EL că semnarea ACTA este un lucru rău - răspunsul a fost mind blowing: "Tu ai văzut episodul din Robotzi anti-ACTA?". Iată un exemplu superb de ceea ce în psihologie se numește efect halou. Efectul halou spune că dacă considerăm o persoană de exemplu deșteaptă, tindem să îi atribuim o serie de alte trăsături pozitive: creativă, simțul umorului, plăcută etc. Pentru că cei care fac Robotzi sunt creativi și amuzanți (recunosc, și mie îmi plac) considerăm automat că au dreptate și în chestiunea ACTA. Superb din punct de vedere psihologic, tragic din orice alt punct de vedere...

Înainte să ne plângem că ne vor confisca internetul ar trebui să plângem că ne-au confiscat gândirea. De fapt nu ne-a confiscat-o nimeni, am dat-o de bună voie și pe nimic. Măi oameni buni, aveți curajul să vă formați propriile opinii! Renunțați să mai fiți parte din turmă, lăsați-vă creierul să zburde liber - informați-vă, întrebați-vă ce credeți VOI despre un subiect. Nu înțeleg de ce plângeți dreptul la informație dacă oricum nu îl folosiți. Profitați de faptul că în această epocă absolut orice informație doriți este la un click de voi.

Sursa foto (click)

vineri, 13 ianuarie 2012

Am dat un click, ce chestie tare am făcut

De când m-am întors în țară și până acum, am observat că internetul e plin de „luptători” pentru salvarea SMURD-ului. Adică de anti-băsescieni care au devenit și mai anti-băsescieni și pro-raedarafatieni. Până aici nimic greșit. Și eu aș fi de aceeași părere. Nu mi-a venit să cred când am auzit că Băse vrea să desființeze SMURD-ul, o idee atât de proastă mi se părea de domeniul fantasticului. În fine. Hai că deja au spus alții prea multe.