Pat si Patachon: Sunt doimaist

vineri, 27 iulie 2012

Sunt doimaist

Am văzut aseară un film: Bani de dus, bani de-ntors, în regia lui Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Nu e chiar un film extraordinar, deși are actori de mâna-ntâi, conversații amuzante și momente bune. Spre final devine însă un pic exagerat. Un fel de Caragiale, doar că nu chiar. De ce mă uit eu la filmul ăsta pentru a doua oară?

Pentru că redă exact atmosfera aia de 2 Mai pe care o știu eu. Totul e filmat în curtea unor țărani, exact așa cum o știam de acum vreo... 20 de ani? Cu duș în curte și apă caldă doar atunci când e soare, o chiuvetă de tablă (tot în curte), găini care se plimbă printre picioarele tale în timp ce te speli pe dinți, carpete cu Răpirea din serai pe pereți. În fine, cine a experimentat știe despre ce vorbesc. Cine nu, probabil mă va întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt nebun.

Așadar, sunt și mă declar doimaist de vreo 20 de ani. Adică de pe vremea când, dacă îmi amintesc eu bine, era mai multă lume în 2 Mai decât în Vamă. Atunci mergeam an de an cu ai mei și cu prietenii lor. Când am reușit să plec în sfârșit la mare cu gașca, fără părinți, s-a pus problema unde mergem. Am zis, fără ezitare și fără să întreb pe nimeni, 2 Mai. Nu că aș fi fost prea autoritar sau aș fi vrut cu orice preț să îmi impun punctul de vedere, dar când venea vorba de mare nu vedeam altă variantă, aproape că nici nu știam că mai există și altceva.

Sigur, și atunci erau alte vremuri. Vama devenea din ce în ce mai populată, dar îmi amintesc că puteai să te întorci de acolo pe jos, pe mijlocul străzii, fără să întâlnești mai mult de 2-3 mașini. Acum, asta nu mai e posibil la nicio oră din zi și din noapte. Dar 2 Mai-ul a rămas, cred, aproape la fel. Aici vin părinții cu copii mici, cei care s-au săturat de nebunia Vămii și își pun cortul la Micul Golf sau, desigur, cei care nu mai găsesc loc în Vamă și apelează la soluția de rezervă. De-aia probabil s-au mai înmulțit și cârciumile și pensiunile.

Nu se mai stă, ca altădată, numai la gazdă, dar mai poți să găsești țăranii lipoveni la o sticlă de Golden Brau sau vodkă la miezul nopții, miezul zilei sau zorii dimineții la terasa cu mese și scaune de plastic din fața „aprozarului”, mai auzi cântatul de cocoș la 4 dimineața. Șantierul naval e la locul lui, calea ferată e ruginită și nefolosită, exact ca acum 20 de ani. Dacă ai venit aici să îți mai odihnești creierul, e încă locul bun. Nu te deranjează 10 muzici din 10 părți, eventual riști să mai auzi câte o populară din când în când sau ultimele hituri de acum vreo 10 ani seara pe plajă, dacă sunt copiii în tabără. Altfel, plaja a rămas un loc care nici măcar nu e luminat noaptea, poți să cânți liniștit la chitară sau să asculți marea.

Există un lipovean care îți dă, din partea casei, un „medicament” ca să intre mai bine ciorba de pește, există scoicile de la Dinamo, supa de midii de la terasa 2 Mai, hamsiile de la Micul Golf, berea la pahar de pe plajă. Nimic chiar atât de special cu 2 Mai-ul ăsta, s-ar putea spune. E special pentru mine, e special pentru cei care au apucat să se obișnuiască cu el și acum nu se mai pot despărți. Merg și în Vamă, seara, la Pirați, la Stuf, la Folk You, la Corsar, să beau un shot cozonac, să mă distrez. Dacă mă întreabă cineva unde aș vrea să fiu, aproape oricând aș răspunde 2 Mai și Vamă. Alții visează la Caraibe și Hawaii, eu probabil nu sunt nici prea sănătos.