marți, 30 noiembrie 2010
Iris Aeterna
Aveam în minte un alt subiect pentru astăzi, dar m-am răzgânit. Astăzi prefer să abordez o temă mai pozitivă. Şi pentru că a şi trecut ceva timp de la concertul de la Sala Palatului şi eu nu am apucat să spun nimic, cred că nimic nu e mai potrivit decât să vorbesc despre una dintre cele mai tari formaţii de la noi din ţară.
Plănuiam de mult să nu cumva să ratez evenimentul "Iris - 12 porţi". Circumstanţele nu au fost prea favorabile, însă în cele din urmă Dan mi-a procurat biletul cu vreo 3-4 ore înainte de concert. Mai erau bilete?! Da, se pare că mai erau, deşi în cele din urmă sala a fost aproape plină, iar locurile libere erau compensate de cei care stăteau în picioare pe margine.
Concertul a fost în nota obişnuită Iris, piese arhicunoscute, care ridică lumea în picioare de fiecare dată, dar şi multe piese noi, de pe noul album, ca de obicei în formă, "Bună seara, prieteni!", un decor a la Rammstein şi câteva mesaje un pic cam tulburătoare pe ecranul de sus al scenei.
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Prospețimea morții
Trebuie să înceapă la 7 jumate, mergem acolo, aflăm că este premieră și începe la 8, până vin invitații, actorii, mai durează un pic. Ruxi vrea să nu mai stăm, eu insist, presimt eu că e ceva special la acest film. Până la urmă în viață trebuie să mai faci și compromisuri și asta se aplică mai ales când nu e vorba de tine, deci rămânem. La început prezentatorul ne vorbește despre ce vom vedea, un film despre moarte și despre călătoria sufletului în primele 40 de zile de la moarte. Este citat Cioran, „moartea rămâne tot timpul proaspătă”, prezentatorul ne urează să rămânem proaspeți. Începe filmul, mi-a plăcut deși nu pot să spun că l-am înțeles prea mult, plin de simboluri, uneori simți fiori pe șira spinării. La sfârșit, fiind premieră, încep aplauzele. După primele două secunde de aplauze suntem opriți și rugați să păstrăm un moment de tăcere căci în timpul rulării filmului proiecționistul a făcut un atac de cord și a murit. Mă gândesc că este „regizat” pentru a accentua impresia creată de film, o glumă cam proastă judec. Mă răzgândesc când la ieșire văd ambulanța SMURD, poliția și un grup de medici tăcuți.
Și asta în ziua în care mi-am încheiat o asigurare de viață.
marți, 23 noiembrie 2010
Tu, Nichita...
Când am stat prima dată faţă în faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau Baudelaire) eram la Restaurantul Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sînt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi şi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..."
luni, 15 noiembrie 2010
Adrian Păunescu
Vă rog frumos să mă scuzaţi că o să abordez şi eu subiectul ăsta abordat şi răs-abordat în ultima vreme. Nu fac asta din lipsă de inspiraţie, ci doar pentru că aş vrea să punctez şi eu câteva aspecte. Şi cred că, dat fiind faptul că unul dintre subiectele destul de des abordate pe blogul nostru este muzica folk, sunt nevoit să vorbesc puţin şi despre cel care a dat atât de multe acestui gen muzical.
Ştiţi cum e vorba aia: "Despre morţi numai de bine". Aşa că nu vreau să vorbesc prea mult despre Adrian Păunescu omul politic sau despre purtarea mai puţin ortodoxă pe care consider că o avea faţă de majoritatea lumii. Şi nici despre credinţa lui în comunism sau poemele laudative scrise lui Ceauşescu. Dacă Cenaclul Flacăra era sau nu un produs al regimului nu pot să spun. Eu sunt de părere că da, deşi cred că mai degrabă sunt în necunoştinţă de cauză şi nu are rost să vorbesc aiurea.
Acum câteva zile mi-am dat seama că trebuie să mă gândesc şi la Adrian Păunescu poetul, nu numai la Adrian Păunescu omul. Nicu Alifantis spunea că fără Adrian Păunescu, el nu ar fi existat. Cum ar fi fost folkul românesc fără Nicu Alifantis?
Acum câteva zile mi-am dat seama că trebuie să mă gândesc şi la Adrian Păunescu poetul, nu numai la Adrian Păunescu omul. Nicu Alifantis spunea că fără Adrian Păunescu, el nu ar fi existat. Cum ar fi fost folkul românesc fără Nicu Alifantis?
miercuri, 10 noiembrie 2010
Cum a început
joi, 4 noiembrie 2010
De ce am devenit dependent de FolkFrate
Poate că eu şi Tibi am devenit dependenţi de prea multe lucruri în ultima vreme, după cum reiese şi din postările anterioare: de alergat, maraton, munte... De ce am devenit dependent de seara folk din Iron City:
Pentru că acolo, în fiecare miercuri, se umple localul de oameni care cântă, beau o bere, se simt bine.
Pentru că, oricât aş fi de supărat sau trist, acolo buna dispoziţie e imposibil să nu-şi facă apariţia.
Pentru că acolo, în fiecare miercuri, se umple localul de oameni care cântă, beau o bere, se simt bine.
Pentru că, oricât aş fi de supărat sau trist, acolo buna dispoziţie e imposibil să nu-şi facă apariţia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)