vineri, 4 noiembrie 2011
Lucruri care trebuie apreciate
Cred că aș putea să fac o rubrică specială pe Pat și Patachon numită „Întâmplări la Pure Fitness”. Sau ceva de genul. În fine, ce mi s-a întâmplat aseară: după ce am terminat antrenamentul, mă duc alene spre vestiar să mă schimb și să plec acasă. Îmi scot lucrurile din dulap, mai puțin portofelul (aici e greșeala mea, mi-a fost lene să pun portofelul în ghiozdan și l-am lăsat așa acolo). M-am întors o fracțiune de secundă cu spatele, mă ștergeam pe cap. Când să mă întorc înapoi, ce credeți?
Nu, nu a dispărut portofelul așa cum probabil vă așteptați. Dar cineva închisese dulapul și plecase. În paranteză fie spus, sistemul e următorul: închizi orice dulap cu cartela de acces, îl deschizi cu aceeași cartelă. Cum al meu era deschis, oricine putea să îl închidă. Vă dați seama că mi-a cam căzut fața. Mă duc la recepție, oamenii încearcă să mă ajute, anunță în sala ca posesorul dulapului cu numărul 25 să se prezinte de urgență la recepție.
Așa cum mă așteptam, nu a venit nimeni. Problema era: cineva a închis dulapul cu portofelul înăuntru fără să își dea seama sau cineva l-a furat? Cum cei de la sală nu aveau voie să umble la lucrurile clienților, singura variantă era să stau în vestiar și să aștept să vină ăla. Nu aveam mulți bani în portofel, dar aveam alte lucruri: buletinul, legitimația de student și carnetul de cupoane (deja mă gândeam câte săptămâni o să mai umblu pe la ASE ca să le refac!), permisul de conducere, alte acte plus, ce era mai grav, cardul pe care se aflau cam toți bani pentru la iarnă în Austria.
Ce-i drept, cardul în sine nu era o valoare, dar dacă îmi spărgea codul și lua toți banii? Mi-au trecut prin minte tot felul de gânduri, să sun la ING să-l blochez, să nu sun, tot felul de scenarii cu privire la ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Mă trecuseră toate apele, îmi făceam tot felul de planuri cum să îl înjur pe deșteptul care a făcut asta. Nici nu mi-am dat seama când a trecut o oră de când așteptam în vestiar.
Vine și momentul mult așteptat și cineva deschide dulapul cu numărul 25. Părea un tip cât se poate de normal, nu vreun malac dubios așa cum îmi imaginam. „Nu te supăra... bla bla”, îi explic eu situația. Portofelul era acolo, neatins. „Scuză-mă frate, eu dacă am un metru juma' n-aveam cum să-l văd...”, îmi zice (dulapul era sus). În momentul ăla mi-a dispărut orice gând negru, orice înjurătură și i-am spus: „OK... Bine că nu mi l-a furat cineva.” Și am plecat foarte fericit acasă, chiar dacă pierdusem o oră așteptându-l pe individ.
Sper că nu v-am plictisit foarte tare cu povestea. Ideea și morala sunt următoarele: dacă nu se întâmpla chestia asta, plecam indiferent acasă. Așa, am plecat acasă fericit că totul e în ordine, deși în celălalt caz situația mea era identică, ba chiar câștigam ora pe care așa am pierdut-o aiurea. De ce trebuie să apreciem ceva abia atunci când îl pierdem sau suntem aproape să îl pierdem?
(Poza de aici)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!