joi, 10 noiembrie 2011
Seriale TV
Nu prea pot să înțeleg oamenii care își pierd nopțile ca să vadă 20 de episoade din nu știu care serial. Chiar aveam o părere proastă despre cei care se uită la așa-zisele „sitcomuri”, adică serialele alea care te anunță când trebuie să râzi (că altfel tu nu ți-ai fi dat seama). Fără să mă gândesc că poate unele dintre ele chiar sunt amuzante sau bune, pentru că eu nu le urmăream. Asta nu înseamnă că de acum o să le urmăresc, fiindcă nu aș avea când. În fine, am renunțat să mai judec oamenii în felul ăsta, mai ales că asta ar fi însemnat să îmi disprețuiesc aproape toate cunoștințele. Nu prea mai există persoană care să nu se uite la Seinfeld, Friends, The Big Bang Theory, How I met your mother, sau dacă nu măcar Dr. House, Grey's Anatomy sau LOST. Și oricum ar fi fost stupid, e clar că un om înseamnă mult mai mult decât gusturile lui, care gusturi, vorba aia, non disputandum.
De fapt, ideea de la care a pornit articolul este că mi-am amintit că și eu urmăream un serial din-ăla cu râsete pe fundal când era mic. Poate că unii dintre voi v-ați uitat la rândul vostru sau poate că măcar vă aduceți aminte de Saved by the bell (sau Salvați de clopoțel, cum îl știam eu atunci). Iar ăsta e genericul care mă înnebunea atunci și care îmi trezește amintiri foarte frumoase acum:
De fapt, ideea de la care a pornit articolul este că mi-am amintit că și eu urmăream un serial din-ăla cu râsete pe fundal când era mic. Poate că unii dintre voi v-ați uitat la rândul vostru sau poate că măcar vă aduceți aminte de Saved by the bell (sau Salvați de clopoțel, cum îl știam eu atunci). Iar ăsta e genericul care mă înnebunea atunci și care îmi trezește amintiri foarte frumoase acum:
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!