duminică, 23 septembrie 2012
Mulțumim, domnule Cohen!
Mulțumim că nu v-ați supărat pe noi că, așa cum ne e obiceiul, am ajuns mai târziu la concert și ne foiam de mama focului în timp ce dumneavoastră cântați Dance me to the end of love. Ce să-i faci, un domn nu întârzie niciodată.
Mulțumim că nu v-ați supărat că organizatorii au scris pe bilet 20:30, deși ora oficială de începere era 20:00.
Mulțumim că ați venit a treia oară în România. Dacă mai veniți de încă 10 ori, tot de atâtea ori o să fiu acolo.
Mulțumim că nu ne-ați înșelat așteptările nici de data asta, că am auzit și am văzut exact ceea ce ne doream timp de mai bine de trei ore.
Mulțumim că ne-ați mulțumit de atâtea ori, mulțumim că v-ați plecat în fața noastră, că ne iubiți fără fițe de artist.
Mulțumim că ați compus toată muzica asta.
Mulțumim că aveți o formație care ne-a făcut (din nou) pielea ca de găină.
Domnule Cohen, mulțumim pentru încă un concert de vis!
joi, 6 septembrie 2012
Septembrie, '46
5 septembrie 1946. A trecut ceva timp de atunci. Mi-e greu să mi-l imaginez pe Freddie Mercury cu părul și mustața albă. După o zi în care online-ul a vuit de videoclipuri Queen, text și mesaje de genul R.I.P. Freddie (adică Return If Possible, Freddie!) nici nu știu ce aș mai putea spune despre probabil unul dintre cei mai iubiți oameni din toate timpurile. Și oricum, mesajul meu ar fi lipsit de importanță și originalitate.
6 septembrie 1946. La numai o zi, se naște cel considerat geniul creator al celei mai bune formații din toate timpurile, dacă m-ai întreba pe mine. Cel pe care atâția fani îl așteaptă de atâta timp la noi în țară cu unul dintre concertele alea fabuloase cu care a umplut zeci sau sute de stadioane și a devenit artistul cu cele mai mari încasări din spectacole anul ăsta. Deci da, stați liniștiți, încă se ascultă muzică.
marți, 4 septembrie 2012
Numele proștilor pe toate gardurile
luni, 20 august 2012
Un bacșiș, vă rog! Mulțumesc.
Inspirat de ceea ce a scris Tibi , recent întors de la arabi, dar și de câteva idei proprii ceva mai vechi, mi-am amintit de un subiect pe care vroiam să îl abordez de ceva vreme. Tema e destul de largă și cuprinzătoare.
Dacă sunt românii mai primitori ca arabii, asta n-aș putea să spun. N-am fost niciodată într-o țară arabă. Pe de altă parte, este binecunoscut mitul că românii sunt cei mai primitori, cei mai darnici ș.a.m.d. Bun, aici poate e vorba de vremuri ceva mai îndepărtate, de oamenii simpli de la țară, ăia care te întâmpină cu pâine și sare și te poftesc în casă la un păhărel. Căldura patriarhală. Ei bine, în sensul ăsta lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult. Tocmai ce m-am întors de la casa străbunicilor de la țară, unde, timp de câteva zile, aveam un obicei cel puțin bizar pentru locuitorii din zonă: în fiecare seară ieșeam în sat la câțiva kilometri de jogging. Uimiți peste măsură (pentru că probabil nu mai văzuseră așa ceva de acum un an sau doi când am mai dat eu pe acolo), sătenilor le-a venit glasul la loc a doua sau a treia zi: „Hai, bă, la o țuică! Băăă, tu n-auzi, vino-ncoa!” Primitori sunt, deci.
sâmbătă, 11 august 2012
Dincolo de orice Vamă... Folk You!
Despre Folk You. Iarăși scriu cu întârziere, dar am motive serioase. În primul rând, de când am venit am avut tot felul de alte îndeletniciri. În al doilea rând, am preferat să nu mă gândesc prea mult la mare imediat ce am plecat de acolo. Așa că am amânat. Dar despre ce a fost la Folk You tot trebuie să scriu, că doar a fost așa frumos. După mine, una dintre cele mai frumoase ediții de până acum. Sigur, îmi e încă dor de primele, atunci când era numai folk și la 1-2 noaptea mai erau vreo sută sau două de oameni care îi ascultau pe Alifantis și Șeicaru. Era folk, dar nici nu pot să mă plâng că acum mai apar acolo și Celelalte Cuvinte, Iris, Phoenix sau Compact. Cum spunea și poetul de Bob Dylan, the times they are a changing.
vineri, 27 iulie 2012
Sunt doimaist
Am văzut aseară un film: Bani de dus, bani de-ntors, în regia lui Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Nu e chiar un
film extraordinar, deși are actori de mâna-ntâi, conversații amuzante și
momente bune. Spre final devine însă un pic exagerat. Un fel de Caragiale, doar
că nu chiar. De ce mă uit eu la filmul ăsta pentru a doua oară?
Pentru că redă exact atmosfera aia de 2 Mai pe care o știu eu. Totul e
filmat în curtea unor țărani, exact așa cum o știam de acum vreo... 20 de ani? Cu
duș în curte și apă caldă doar atunci când e soare, o chiuvetă de tablă (tot în
curte), găini care se plimbă printre picioarele tale în timp ce te speli pe
dinți, carpete cu Răpirea din serai
pe pereți. În fine, cine a experimentat știe despre ce vorbesc. Cine nu,
probabil mă va întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt nebun.
luni, 2 iulie 2012
... și știți ceva?
Nu știu cum să vă spun, dar mie chiar mi-a plăcut aseară la Guns. De fapt uite că știu, am spus-o foarte simplu. Mi-am amintit că printr-a noua și a zecea asta era trupa mea favorită, așa că am trecut peste prejudecata că o să fie Axl Rose & Friends, deci o să fie varză (de altfel ăsta fiind motivul pentru care am ratat primul concert). Și, evident, idee cu care au venit mulți la Romexpo, genul de oameni care abia așteptau să plece acasă, să intre pe Facebook sau nu știu care forum și să ne spună ei ce distrus e Axl.
Păi stați un pic așa. Pe cuvânt dacă vă înțeleg. Ia spuneți-mi voi mie cine a mai venit în România să vă cânte vouă trei ore și ceva? Iar aia cu „Axl nu mai are voce, dar are în schimb burtă” mi se pare că pică din prima. Că s-a auzit prost la început, da, sunt de acord. Asta e o meteahnă veche a concertelor de pe la noi, dar stați așa, că dacă mă gândesc bine, în Danemarca la Ozzy s-a auzit mai prost de atât. Noroc că au mai reglat treburile și vocea lui Axl s-a făcut până la urmă auzită. Și surpriză, chiar sună destul de aproape cu ceea ce știam de acum vreo 20 de ani. Că n-are cum să fie la fel, asta e altceva.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)