Bine ați venit la noi acasă!

marți, 15 iunie 2010

De vrei să ştii ce-i munte!

Pentru mine, ziua a început la ora 4:19, când mă trezesc cu telefonul sunând în mână. Cu siguranţă a mai sunat o dată la 4:10, dar eu nu îmi amintesc nimic. Deşi nu prea dormisem ca lumea ultimele nopţi şi acum am reuşit să bag 4 ore de somn (cu indulgenţă), mă ridic foarte vioi şi îi dau bice pentru că la 5 trebuie să ies pe uşă.
Plec cu Matei spre staţie şi ajunge şi Tibi imediat. Deja o treime din gaşcă se adunase. Vine şi autobuzul imediat şi ajungem la gară, unde Laura ne aştepta deja. Urmează să îi cunosc pe prietenii lui Tibi: Mihaela, Alexandra, Virgil, Marius şi Marius. Luăm repede biletele şi ne îmbarcăm în preaiubitul personal.
După un drum foarte vesel, presărat cu obişnuitele „perle” ale excursiei, ajungem în Buşteni cu vreo 40 de minute întârziere (păi ce, credeaţi că n-o să stăm juma’ de oră în Comarnic? E personal, ce vrei!). Suntem cea mai mare gaşcă pe care am prins-o eu pe munte. Până acum, recordul era de 8 anul trecu în Crai, acum suntem 9! Vreme superbă, toate premisele pentru o tură pe cinste!
Uităm să luăm portocale din Buşteni şi pornim cu voie bună pe Jepii Mici. Drumul îmi trezeşte amintiri plăcute de acum 2 ani. Urcuşul prin pădure e ceva mai răcoros, dar toţi aşteptăm cu nerăbdare să ajungem la cascadă. Ne răcorim şi plecăm mai departe, iar alţi turişti aleg să se răcorească mai tare, făcând o baie cu telefonul şi portofelul în buzunar.
Ne trec toate sudorile din cauza arşiţei, dar scopul este foarte clar în mintea noastră: trebuie să ajungem la cabana Caraiman. Acolo ne oprim pentru o mică gustare, o gură de apă şi ceva odihnă. Tocmai când ne hotărâm să ne luăm traista în spate şi să mergem mai departe, vine spre noi un fel de jandarm-salvamontist. După hotărârea cu care se apropie ne speriem că vine să ne amendeze că am călcat florile. Nu, omul e foarte bine intenţionat şi ne întreabă câteva chestii legate de traseu. „M-am întâlnit cu unii şi m-au întrebat dacă pot să urce pe Jepi. Le-am spus că e ceva zăpadă şi m-au întrebat: Cum?! La ora asta?!”. Cred că ăsta a fost apogeul discuţiei.
O luăm pe brâna Caraiman şi nu ne ia mai mult de 50 de minute să ajungem la cruce, cu tot cu pauza de umplut sticlele cu apă şi pauza de aşteptat Marius. Deşi mai avem ceva de urcat până să ajungem pe platou, hotărâm că e timpul pentru un chiolhan, aşa că scoatem pâine, ouăle, roşiile, şunca, măslinele şi toate celelalte şi ne punem pe mâncat. Facem şi 2-3 poze de grup, deşi ne cam chinuim să încăpem toţi în cadru.
Mai aveam însă de mers până la Omu, aşa că pornim mai departe. Pe platou avem parte de un drum uşor, aşa că ne mai relaxăm un pic şi ajungem într-un final şi la cabana Omu, unde reuşesc să mai stabilesc o performanţă personală: beau pentru prima dată vin fiert în luna iunie! Vântul bate destul de tare, deja nu mai e aşa cald şi în plus furtuna pare că se apropie. Matei are o reacţie senzaţională când gustă ţuica fiartă: „Mamă, ce bună e ţuica asta! Nu-mi vine să cred! Doamne fereşte! E genială!”. Şi ţuica şi vinul au totuşi prea mult zahăr.
Trecuse deja de ora 6, aşa că facem poza de grup şi o luăm la vale pentru că aveam totuşi de coborât Valea Cerbului. Ne repezim de-am-boulea (dacă am scris corect) în jos şi dăm de o capră neagră. Cei din faţă ne fac semn să facem linişte ca să nu o speriem, încercând să ne sugereze ce fel de animal e aproape de noi. Matei crede că e vorba de urs, iar Tibi se uită spre cer. Fiecare înţelege ce poate!
Gluma pare însă că se îngroaşă pentru că trebuia să prindem totuşi ultimul tren spre Bucureşti, aşa că grăbim un pic pasul. Încet-încet se lasă şi întunericul şi suntem nevoiţi să scoatem frontalele, iar Laura îi împrumută lui Matei lanterna cu dinam. Dăm fiecare cât putem la manivelă şi cei din faţă cred că se aude ba un viezure, ba o pasăre... E doar o lanternă cu dinam, oameni buni! Matei aruncă un băţ în vale, iar Tibi şi Laura se sperie puţin: Tibi crede că e vreun animal, iar Laura crede că Matei i-a aruncat lanterna de nervi!
E întuneric beznă, pădurea foşneşte, se mai vede şi câte un fulger şi noi abia aşteptăm să ajungem în Buşteni. Noroc că vede Laura luminişul cu troiţa, că altfel mergeam înainte ca deştepţii! În 5 minute ajungem pe strada Valea Albă, fiecare cu problemele lui: genunchii, tălpile, degetele, transpiraţia abundentă şi toate cele. Tura de 10 ore se transofrmase în 12. Era aproape 10 noaptea! Toţi am făcut însă faţă cu brio şi cu siguranţă ce ne va rămâne e performanţa reuşită şi nu durerea de picioare. Eu unul sunt foarte fericit că am petrecut o zi extraordinară şi cred că şi ceilalţi. The winner takes it all!
Ne grăbim spre microbuz, dar se pare că putem să stăm liniştiţi. Avem timp să ne schimbăm încălţările, să mâncăm o îngheţată-două sau să vorbim cu un grup de 3 montaniarzi veniţi din locuri ceva mai periculoase. Suntem cam la limită cu trenul din Sinaia, aşa că întrebăm la magazin de microbuz. E bine, vine la 22:10, avem ceva timp până la 22:39! Se pare însă că şoferul a avut chef de o bere şi ne-a lăsat acolo.
Celălalt grup venit de pe munte reuşeşte să oprească o maşină care mergea spre Sinaia, dar cei de la noi din grup sunt mai pe fază şi reuşesc să le fure maşina. În disperare de cauză, restul grupului ne repezim spre un taxi care avea preţ de staţiune care se respectă: 3 lei/km. Nu mai contează, ne aruncăm rucsacii în portbagaj şi suntem gata să plecăm fără Virgil. Noroc că a 10-a oară când le-am spus celorlalţi că lipseşte cineva m-au auzit!
În taxi vorbim foarte entuziasmaţi de tură: „Asta numesc eu munte! Să ne întoarcem noaptea prin pădure, să prindem trenul la mustaţă!...”. Suntem la gară la Sinaia la 10:32. Într-adevăr la mustaţă, mai erau 7 minute şi pleca trenul. Dacă nu avea întârzierea de... 100 de minute! Tot răul spre bine, avem timp să bem berea de după tură! Băgăm repede un Holsten sau două după caz, o supă de pui şi nişte friptură de vită cu orez şi ne grăbim înapoi la gară ca să mai aşteptăm trenul juma de oră.
Dormim adânc în compartiment, chiar dacă alături controlorii dădeau la zaruri de zor. După vreo oră de mers, mă trezesc entuziasmat: „Suntem aproape la Bucureşti!”. Busola telefonuli arăta însă altceva: Câmpina. Hai că e bine până la urmă, la 2:15 suntem la Gara de Nord! La 2:30 eram acasă. Cum aşa? Păi am făcut 5 minute cu taxiul. Pentru unii taximetrişti culoarea semaforului nu e valabilă decât în timpul zilei. Ne rugam să ajungem întregi acasă, în timp ce şoferul nostru intra cu 80 la oră în intersecţie, a trecut de 4-5 ori pe roşu, trecea de pe o bandă pe alta fără nicio problemă...
În final am ajuns acasă aproape la 24 de ore după ce plecaserăm. Un pic dezmembraţi. Majoritatea ne-am băgat la traseul ăsta aproape fără pic de antrenament anul ăsta. Ştiu că nu am avut eu chiar peripeţii extraordinare pe munte, dar asta a fost cea mai tare! Am avut şi o gaşcă super tare, companie foarte plăcută, fiecare ţinuându-se admirabil pe picioare fără comentarii. Felicitări tuturor şi la mai multe!
(Revin în curând cu poze – eu sau Tibanu)

9 comentarii:

  1. Asta e tare: „Urmează să îi cunosc pe prietenii lui Tibi: Mihaela, Alexandra, Virgil, Marius şi Marius.” :))

    Apropo de poiana cu troița pe care a depistat-o Laura, eu eram în față, am văzut poiana, m-am gândit că pe acolo o fi drumul dar am zis că nu se poate, am ajuns prea repede la ea de la intersecția cu drumul de V. Albă, plus că nu vedeam troița. Apoi Marius, care era în spate, mă strigă „Mă Tibi, nu pe aici trebuie să o luăm???”, „Nuuuuuu... e mai încolo. Am ajuns prea repede!”, „Păi poate am mers noi mai repede” „Nu, nu, sigur nu! E mai încolo! Trebuie să fie o troiță!”. Iar vă rătăceam :))

    Tură de tură fraților! Oricât de superbe or fi peisajele sau oricât de bună o fi vremea dacă nu mergi cu un grup care să ți se potrivească parcă ceva lipsește.
    Și joi o să fim un grup super tare, doar că de vreo trei ori mai mic!

    RăspundețiȘtergere
  2. talentul de povestitor e pe masura talentului excursionistilor!

    si apropo de the winner takes it all - ne-au pus-o si noua la un moment dat la ceremonia de absolvire :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Fain relatata tura!
    Pacat ca nu ai mentionat si de umbra "noruletului" vitezoman ce trecea pe langa noi pe Jepii Mici! :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, am uitat să menţionez de noruleţ. S-au întâmplat atât de multe încât oricât aş fi scris tot nu aş fi cuprins tot. :D
    La faza cu troiţa şi eu mă tot uitam spre luminiş, dar nu mă prea lăsa Laura pentru că nu mai ţineam lumina în faţă şi nu mai vedea pe unde merge. Ar fi fost genial să ne rătăcim acolo!
    Mulţumesc pentru aprecieri Sam şi Miha! :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Lasa ca tot eu am vazut troita. :D In the presence of the Lord!
    Tipa de la ghiseu a fost geniala.... "Unde mergeti?"
    "La Bucuresti cu rapidu' asta care vine acum."
    "Pai tocmai s-a anuntat acum! Trenul are intarziere de 100 de minute!" :D
    Parca ne-a zis ca am castigat un premiu!

    RăspundețiȘtergere
  6. Laura - parte din cuplul rusinii :))15 iunie 2010 la 14:13

    Turnurile din Singapore sunt cele mai inalte din tara!

    RăspundețiȘtergere
  7. Am crezut că nu poate fi adevărat cu trenul ăla... V-am pus să mai întrebaţi odată pentru că nu îmi venea să cred că aţi auzit bine. Îmi venea să mă ciupesc.
    A, şi am uitat să mai zic ceva: "Bă! ăă..."

    RăspundețiȘtergere
  8. Mă da' a făcut Miha niște poze de stă mâța în șpagat! Mai ales alea cu capra...

    RăspundețiȘtergere
  9. Hehe!! Mersi mult! - a fost si capra linistita!

    RăspundețiȘtergere

Te mănâncă limba? Ia să vedem de ce ești în stare!