Pat si Patachon: De ce scriem pe blog?

vineri, 30 martie 2012

De ce scriem pe blog?

Cred că e o întrebare bună. Și chiar aș fi curios ce ar răspunde bloggerii, pentru că eu mă gândesc destul de intens la asta de câteva zile. Până una-alta însă, nu pot să spun decât ce cred eu. Și chiar dacă la prima vedere nu pare cine știe ce lucru complicat să spui ce crezi, nu e chiar așa. Cel puțin eu nu am ajuns până acum la o concluzie. Așa că am zis că dacă pun pe hârtie (vorba vine), punct cu punct, toate chestiile astea, poate-poate iese ceva.

Nu am început de unul singur treaba asta. Totul a pornit dintr-o glumă. Îmi amintesc perfect ziua aia. Eram cu Tibi (sau Patachon, dacă vreți, în contextul ăsta) în autobuz și la un moment dat am propus eu în glumă: „Hai mă, ne facem și noi blog? Că și-așa toată lumea are.” De fapt, dacă stau acum să mă gândesc bine, puține dintre cunoștințele mele au blog. Da’ era nebunia aia, tot mai mulți începuseră să-și dea cu părerea pe net. Și am zis că dacă sunt tot felul de din-ăștia ca Mircea Badea care tot aberează, de ce n-am putea să aberăm și noi? Bine, poate Mircea Badea nu e chiar cel mai bun exemplu pentru că, oricât de stupid și penibil mi s-ar părea , el chiar are succes și e plăcut de mulți. Revenind, ceea ce am propus eu atunci chiar era o glumă. Adică nu am vorbit deloc serios. Numai că Tibi a zis „Gata frate, hai!” și a doua zi aveam blogul.

Am trecut prin faze diferite și am scris tot felul de chestii. La început mai puțin și destul de rar, apoi am ajuns să avem o medie zilnică de peste un articol. Ceea ce era destul de neobișnuit, nu pentru că nu ar scrie alții și mai mult, dar pentru noi asta era o activitate secundară. Câțiva prieteni m-au întrebat de ce n-am mai scris. Și chiar și eu m-am întrebat de multe ori, reproșându-mi că n-am mai găsit timp și că am lăsat-o baltă. Numai că articolele bune (sau poate nu neapărat bune, mai bine spus „așa cum le vrei tu”) apar atunci când: 1. ai chef să scrii, 2. chiar simți că trebuie să scrii despre ceva, fie că îți place acel ceva, fie că, dimportivă, te revoltă (nu căuta subiecte, subiectele vin singure la tine, altfel spus) și 3. să ai timp să te gândești și să scrii așa cum vrei tu, fără trântești acolo 10 rânduri doar ca să vadă lumea că ai activitate pe blog.

Or, cel puțin la ultimul punct eu stau mai prost. Dacă ideile redate pe calculator sau rămase chiar și doar în minte s-ar transpune pe foi A4, coșul meu de gunoi ar fi plin de ghemotoace de hârtie. Asta chiar ia timp. Pentru că pur și simplu nu păstrez ceea ce nu mi se pare ok și nu îmi place să nu știu despre ce vorbesc. Mi s-a întâmplat să scriu articole de o pagină de Word pe care la sfârșit să le șterg pentru că mi se păreau penibile. Sigur, asta nu înseamnă că am despre scriiturile mele părerea că sunt ceva foarte bun și ales, nici pe departe. De un lucru sunt însă sigur, că scriu exact ceea ce cred și nu încerc să mint sau să mă mint.

Am respins de la început ideea că blogul ar putea fi un fel de jurnal intim. Cu toate astea, e clar că de fiecare dată te vezi nevoit să adaugi măcar ceva personal, alteori poate întreg articolul iese personal. Nu intim, dar personal se întâmplă uneori să fie. Și atunci ce rost are să afle toată lumea despre ceva care, de fapt, te privește doar pe tine? Poți să inspiri cititorii cu gândurile tale? Pentru că mi s-a întâmplat să mă întreb „De ce trebuie să public chestia asta?”

Poți să influențezi oamenii cu părerile tale pro sau contra, poți să schimbi ceva? Pentru că uneori mă gândesc că e mai practic să faci ceva practic, dacă mi-e permis să mă exprim așa. Sigur, poți să promovezi diferite lucruri care te conving că merită. Poți să scrii despre evenimente, să le recomanzi sau să le povestești. Ăsta ar putea fi un lucru bun, chiar dacă îl faci pentru cei câțiva oameni pe care îi interesează (sau care reușesc să dea de pagina ta). Toate ca toate, dar întotdeauna când am scris pentru că mi-a făcut plăcere. Pentru că am crezut că într-adevăr merită lăudate anumite lucruri sau pentru că furia pusese stăpânire pe mine (hai că deja exagerez un pic) și m-am simțit mai ușurat împroșcând cu noroi în altele. Dacă se întâmpla să mă întrebe cineva de ce scriu pe blog, răspunsul era invariabil „pentru că îmi place”.

Și nu cred că pot să omor pe nimeni cu asta. Rău n-are de ce să fie. Vroiam să pun o întrebare de final: să mai scriu sau să nu mai scriu pe blog? Totuși, îmi dau seama că întrebarea ar trebui să fie retorică. Ca întotdeauna, o să fac tot cum mă taie pe mine capul.

sursa foto