sâmbătă, 21 decembrie 2013
Cei ce-au murit în 45 de ani
Scriam acum câteva luni despre Roșia Montană, despre oamenii
frumoși care ieșeau duminică de duminică la Universitate să strige împotriva
hoților. La început am fost mulți. Oricum, mult mai mulți decât m-aș fi
așteptat. Și spuneam atunci că, uite, se poate. Dacă mă întrebați pe mine,
oamenii ăia chiar au rezolvat ceva. Au arătat că nu suntem proști și că ei nu
pot face chiar orice.
Mă uit însă la ucraineni sau la turci și mă întreb ce e
nevoie să se întâmple ca să ne unim și noi ca ei. Pentru că, dacă e să iei
fiecare român în parte și să îl întrebi ce părere are despre legea super
imunității parlamentare, legea amnistiei sau legea minelor, marea majoritate o
să răspundă că e inadmisbil. Când vine vorba însă de făcut ceva, nu avem timp, oricum
o să ne strângem maxim 2000 și n-o să facem nimic, e prea frig, mă doare aia,
mă doare ailaltă, mă rog. Probabil că e nevoie să se ajungă unde s-a ajuns în ’89, să nu se mai
poată. Și nici atunci nu sunt sigur.
luni, 25 noiembrie 2013
Cuvinte despre rock-ul românesc
Când eram mai mic, aveam trei
trupe românești după care eram înnebunit: Phoenix, Iris și Cargo. Ulterior,
după ce m-am apucat eu să ascult muzică mai serios, am adăugat pe listă
Celelalte Cuvinte.
Phoenix au fost cumva o moștenire
de la Tata. Aveam (am) câteva vinly-uri și
cred că partea cu Andrii Popa s-a și stricat de atâta ascultat. Reveniseră în
actualitate, parcă, prin 2004-2005, când au scos și un disc bunicel, Baba Novak. Țin minte perfect primul
concert pe care l-a văzut cu ei, la Sala Palatului. Era ceva caritabil pentru
sinistrații din Timișoara și cred că nu mai aveam mult și leșinam de emoție că
îi văd pe viu. Erau chiar în formula de aur: Covaci, Baniciu, Kappl, Țăndărică.
Apoi, motivat sau nu (asta nu e o pledoarie în favoarea niciunuia dintre ei),
unul câte unul au început să se care, până când Phoenix s-a transformat în Nicu
Covaci & Friends. Cântă în continuare, bravo lor, dar nu aș putea spune că
mai au prea multă legătură cu pasărea în cauză.
vineri, 4 octombrie 2013
Despre alchimia toamnei
Pe Marius Matache l-am întâlnit prima
dată în vara lui 2007. Dacă ar fi să vorbesc despre el la modul obiectiv, aș
spune că e folkist, blogger, doctor în chimie, fondatorul ForeverFolk și Jazz
Culture, inițiatorul proiectului Acoustic Bloggers. Pe lângă toate astea,
pentru că nu pot să nu pun și un pic de subiectivism în orice, pentru mine e și
tipul care cânta la Tequila Sunrise într-o seara frumoasă de iulie de acum șase
ani, tipul cu concertele de Valentine’s Day din Big Mamou și, așa cum o spune chiar el, „tipul care
face oamenii să zâmbească”.
Am mai scris despre Make și cu
alte ocazii, cu atât mai mult o fac și acum. Deci atenție la mine toată lumea:
pe 28 octombrie, la Teatrul Excelsior din București, va
avea loc spectacolul de muzică și poezie Alchimia
toamnei, o colaborare cu poetul Sorin
Poclitaru, prolific textier al genului începând din 2010, care își va lansa cu această ocazie volumul Amalgam. Între cei doi
există o colborare mai veche, care acum se va concretiza într-un concert
alcătuit exclusiv din piese și calupuri de poezii pe versurile celui mai sus
menționat.
luni, 16 septembrie 2013
M-am îndrăgostit din nou de oameni
S-a mai scris mult în presă pe internet, dar am rămas încă sub impresia serii de ieri. Incredibil. Habar nu am de unde a pornit chestia asta cu hipsterii și de ce se crede că miile, zecile de mii de oameni care ies de trei săptămâni în stradă nu știu despre ce vorbesc sau de ce protestează. Trebuie să spun că aseară, în Piața Universității, Piața Unirii, Piața Timpuri Noi și pe tot traseul marșului am văzut cei mai frumoși oameni din București.
Să ne gândim puțin: oamenii ăștia au dat ore bune, zile din viața lor. Sunt sigur, cei de vârsta mea știu foarte bine cât de prețioasă e și o singură oră. Noi, care mereu ne plângem că nu avem destul timp pentru tot ce vrem să facem, o știm foarte bine. Băi nene, tinerii ăștia au ieșit afară cu bannere, cu tobe, cu trompete, vopsiți pe față, și au strigat. Au strigat că nu mai vor să fim furați și fac asta de trei săptămâni, fără să aibă niciun interes material și fără să fie plătiți de nimeni. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă asta.
vineri, 26 iulie 2013
Bunicul meu
Acum mai bine de 60 de ani era arestat, judecat și
condamndat la închisoare. „Trădătorul” păcătuise fiind țărănist și protestând
pentru Basarabia luată de ruși. Și-a petrecut cinci ani din viață la Jilava și
muncind la Canal. Din fericirire, tinerețea (și nu numai) l-a ajutat să treacă
peste toate astea și să își reia cursul normal al vieții. „Normal” tot între
ghilimele, atât cât se putea în „România socialistă, multilateral dezvoltată”,
nefiind lăsat să-și vadă de profesia de avocat și ajungând șef de șantier.
Nu a încetat niciodată să creadă că „o să fie bine”. Când fiul lui, mai
impulsiv decât el, îi condamnă în gura mare și îi trimite la pușcărie pe toți
politrucii și turnătorii, el nu face decât să răspundă foarte calm: „Lasă,
tată, că o să primească ei pedeapsa pe lumea cealaltă. Nu trebuie să ne ocupăm
noi de asta.”
miercuri, 20 martie 2013
Che Guevara
„Che Guevara este dovada faptului că poți comite orice crimă dacă urmezi ideologia potrivită. Și totul devine cât se poate de clar după ce ne oprim puțin asupra psihiatrului, poetului și exterminatorului Radovan Karadzici. Strict estetic vorbind, ar arăta remarcabil dacă imaginea sa ar fi imprimată pe tricouri și tipărită pe postere: un bărbat chipeș, cu păr bogat și ochi expresivi. Orice fotograf, nici măcar foarte priceput în meseria lui, l-ar putea transforma pe Karadzici într-o icoană, cât ai zice pește. Numai că bietul Radovan are o weltanschauung* eronată. Când cetinii săi au lansat obuze asupra orașului Sarajevo, când au măcelărit opt mii de musulmani bosniaci la Srebrenica, nu au mai putut face recurs și la idealuri înalte, iar Karadzici era doar un partizan al naționalismului Serbiei Mari și nimic mai mult.
marți, 5 martie 2013
Despre un profesor
Aveam în liceu un profesor de română, Olteanu. Pe domnul Olteanu îl hulea toată lumea. În cele din urmă, spre sfârștiul clasei a 12-a, am reușit să îl și schimbăm. Știu că îl uram atât de tare că aproape mă hotărâsem să îi trag o zgârietură cu cheile pe mașina din parcarea liceului. Pentru noi nu exista teroare mai mare decât ora lui de română.
De ce? Pentru că
primeam note mici și unii au ajuns aproape de corigență. Noroc că a fost
înlocuit de o profesoară care ne dădea note de 9 și 10 ca să citim din caiet
comentarii copiate de prin alte cărți. De parcă ar mai conta acum sau ar mai
ști cineva ce medie a avut în liceu la limba română. Pentru că nu făcea destulă pregătire pentru bac. De parcă treaba
lui nu ar fi fost să predea materia de a 12-a, ci să ne învețe tot ce
pierduserăm în ceilalți ani. Probabil că nimeni nu își dădea seama ce
neimportană e nota la bac, noi vedeam ca o tragedie faptul că pierdeam o lecție
sau două pentru Jurnalul fericirii,
care nu era în programa de examen, dar da, era în manual. Pentru că nu era de ajuns să învățăm pe de rost comentariile, ci
culmea, trebuia să citim și cărțile respective, din care ne dădea lucrare.
Credeam că dacă suntem la mate-info noi nu trebuia să ne batem capul cu
chestiile astea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)