luni, 20 august 2012
Un bacșiș, vă rog! Mulțumesc.
Inspirat de ceea ce a scris Tibi , recent întors de la arabi, dar și de câteva idei proprii ceva mai vechi, mi-am amintit de un subiect pe care vroiam să îl abordez de ceva vreme. Tema e destul de largă și cuprinzătoare.
Dacă sunt românii mai primitori ca arabii, asta n-aș putea să spun. N-am fost niciodată într-o țară arabă. Pe de altă parte, este binecunoscut mitul că românii sunt cei mai primitori, cei mai darnici ș.a.m.d. Bun, aici poate e vorba de vremuri ceva mai îndepărtate, de oamenii simpli de la țară, ăia care te întâmpină cu pâine și sare și te poftesc în casă la un păhărel. Căldura patriarhală. Ei bine, în sensul ăsta lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult. Tocmai ce m-am întors de la casa străbunicilor de la țară, unde, timp de câteva zile, aveam un obicei cel puțin bizar pentru locuitorii din zonă: în fiecare seară ieșeam în sat la câțiva kilometri de jogging. Uimiți peste măsură (pentru că probabil nu mai văzuseră așa ceva de acum un an sau doi când am mai dat eu pe acolo), sătenilor le-a venit glasul la loc a doua sau a treia zi: „Hai, bă, la o țuică! Băăă, tu n-auzi, vino-ncoa!” Primitori sunt, deci.
sâmbătă, 11 august 2012
Dincolo de orice Vamă... Folk You!
Despre Folk You. Iarăși scriu cu întârziere, dar am motive serioase. În primul rând, de când am venit am avut tot felul de alte îndeletniciri. În al doilea rând, am preferat să nu mă gândesc prea mult la mare imediat ce am plecat de acolo. Așa că am amânat. Dar despre ce a fost la Folk You tot trebuie să scriu, că doar a fost așa frumos. După mine, una dintre cele mai frumoase ediții de până acum. Sigur, îmi e încă dor de primele, atunci când era numai folk și la 1-2 noaptea mai erau vreo sută sau două de oameni care îi ascultau pe Alifantis și Șeicaru. Era folk, dar nici nu pot să mă plâng că acum mai apar acolo și Celelalte Cuvinte, Iris, Phoenix sau Compact. Cum spunea și poetul de Bob Dylan, the times they are a changing.
vineri, 27 iulie 2012
Sunt doimaist
Am văzut aseară un film: Bani de dus, bani de-ntors, în regia lui Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Nu e chiar un
film extraordinar, deși are actori de mâna-ntâi, conversații amuzante și
momente bune. Spre final devine însă un pic exagerat. Un fel de Caragiale, doar
că nu chiar. De ce mă uit eu la filmul ăsta pentru a doua oară?
Pentru că redă exact atmosfera aia de 2 Mai pe care o știu eu. Totul e
filmat în curtea unor țărani, exact așa cum o știam de acum vreo... 20 de ani? Cu
duș în curte și apă caldă doar atunci când e soare, o chiuvetă de tablă (tot în
curte), găini care se plimbă printre picioarele tale în timp ce te speli pe
dinți, carpete cu Răpirea din serai
pe pereți. În fine, cine a experimentat știe despre ce vorbesc. Cine nu,
probabil mă va întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt nebun.
luni, 2 iulie 2012
... și știți ceva?
Nu știu cum să vă spun, dar mie chiar mi-a plăcut aseară la Guns. De fapt uite că știu, am spus-o foarte simplu. Mi-am amintit că printr-a noua și a zecea asta era trupa mea favorită, așa că am trecut peste prejudecata că o să fie Axl Rose & Friends, deci o să fie varză (de altfel ăsta fiind motivul pentru care am ratat primul concert). Și, evident, idee cu care au venit mulți la Romexpo, genul de oameni care abia așteptau să plece acasă, să intre pe Facebook sau nu știu care forum și să ne spună ei ce distrus e Axl.
Păi stați un pic așa. Pe cuvânt dacă vă înțeleg. Ia spuneți-mi voi mie cine a mai venit în România să vă cânte vouă trei ore și ceva? Iar aia cu „Axl nu mai are voce, dar are în schimb burtă” mi se pare că pică din prima. Că s-a auzit prost la început, da, sunt de acord. Asta e o meteahnă veche a concertelor de pe la noi, dar stați așa, că dacă mă gândesc bine, în Danemarca la Ozzy s-a auzit mai prost de atât. Noroc că au mai reglat treburile și vocea lui Axl s-a făcut până la urmă auzită. Și surpriză, chiar sună destul de aproape cu ceea ce știam de acum vreo 20 de ani. Că n-are cum să fie la fel, asta e altceva.
vineri, 8 iunie 2012
Oameni
Nu e o întâmplare senzațională și nici ceva ieșit din comun. Sau, în orice caz, e ceva ce n-ar trebui să fie ieșit din comun. Mă duceam aseară agale spre casă, cu panourile electorale învârtindu-se pe lângă mine din cauza oboselii, fără prea mult chef de vorbă și alte chestii d-astea. Ei da, pe scurt nu mai aveam în minte nimic altceva decât patul și așternuturile.
Am intrat într-o farmacie deoarece mi se terminaseră rezervele de pastile anti-alergice. Și am spus ce vreau, cu vreo jumătate sau un sfert de gură. Farmacista, răcită cobză, cu șervețelul la nasul care-i curgea șiroaie și cu o voce de parcă tocmai ar fi terminat o porție zdravănă de plâns, a început să îmi spună: „Știți, se ia o pastilă pe zi, seara. Dar pentru ce le luați? Sunteți de mai mult timp alergic sau e o alergie de sezon? Dar un alergolog ați consultat? Păi în primul rând trebuia să vă spună la ce sunteți alergic. Ah, v-a spus. Ok, am înțeles. Vă doresc multă sănătate! Stați, stați, nu plecați, bonul!”... „Una pe zi seara, v-am spus, da?”, aud din spate când mă îndreptam spre ieșire.
vineri, 27 aprilie 2012
I decided to go for a run
După ce mi-am reparat bicicleta am zis că e timpul să o și scot la plimbare - ca în Forrest Gump, "I decided to go for a run". Și dacă tot am ieșit cu bicicleta am mers până la Măgurele. Și dacă tot am ajuns la Măgurele nu era să mă opresc așa că am mai mers 5km până la Dumitrana. Și dacă tot am ajuns la Dumitrana nu era să mă întorc fără să văd râul de la marginea satului, așa că am pedalat până la marginea satului, trecând pe lângă sătenii adunați pe terasele bodegilor savurând lăsarea serii cu o bere rece în mână. Și am ajuns la râul de la marginea satului...
duminică, 22 aprilie 2012
Lucrurile mici, din nou
Ieri seară (sau noapte!? cred că era după 10) mă sună Andrei să ieșim la bere că l-a sunat și pe el Iulia și vrea să facem gașcă. Băi mi s-a părut genial! Îmi plac la nebunie oamenii care fac ce simt și mai uită din când în când de așa numitele reguli de bun simț. Adică frate, ce dacă e 10 noaptea și oamenii poate că nu ar mai suna să te cheme în oraș, eu am chef să bem o bere și sun, ce plm. Mi-a plăcut super mult. Îmi pare rău că nu am putut să merg, lucram când m-a sunat și chiar trebuia să termin niște chestii, altfel cu siguranța mi-aș fi luat bicicleta și aș fi întins-o.
Astăzi am făcut unul din lucrurile de care îmi era dor și simțeam nevoia: să lucrez cu mâinile la propriu, old-school așa, să iau sculele în mână și să repar ceva. Am umblat la bicicletă și am tunărit-o. Mă rog, e mult spus tunărit, chestia a fost cam așa: eu am un jaf de bicicletă, o semicursieră luată la mâna a doua și care a fost dotată cu fel de fel de accesorii ce o fac să arate a bicicletă de bătrânei de la țară: far cu dinam, portbagaj, apărătoare de noroi din tablă. Mă deranjau toate lucrurile acestea pentru că nu mai arătam la fel de cool pe bicicletă cum arăt fără așa că am hotărât să le scot. Am demontat roți, m-am murdărit de ulei, mi-am dărâmat bicicleta pe picior, mi-am repetat repertoriul de înjurături ("grindosternicul și plămâneii stângi ai lu mă-ta" a rămas preferata, copyright CTP), am avut de furcă cu șuruburi înțepenite de rugină iar unde nu a mers și nu a mers cu tehnica a mers cu forța: în spate mi-am tăiat apărătoarea cu fierăstrăul pentru că nu puteam să desfac un șurub. Prin urmare acum am o jumătate de apărătoare pe spate pe care nu am cum să o dau jos.
M-am simțit super bine, mascul mulțumit de el care tot ce mai așteaptă este o bere. Cam așa:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)