vineri, 22 octombrie 2010
În pas alergător spre victoria finală
Probabil mulţi ar spune că am o pasiune masochistă. Îmi place să alerg, să alerg mult, până simt că îmi dau sufletul. Îmi place să urc pe munte până simt că mi se taie respiraţia. Îmi place să fac efort până nu mai pot. Probabil cei care stau toată ziua pe un scaun în faţa calculatorului (acasă sau la serviciu), nu se mai pot da jos din maşină ş.a.m.d. ar spune că sunt nebun.
Treaba serioasă cu jogging-ul pentru mine a început cam acum 1 an şi jumătate. Eram gras, aveam ditamai burta şi mi-am spus că nu se mai poate aşa. Ştiam că îmi va fi foarte greu, dar am decis să încep să alerg câte puţin în fiecare zi şi în scurt timp am ajuns la performanţe mult mai bune. Mereu m-am ambiţionat să măresc distanţa parcursă sau viteza. Rezultatele au venit destul de repede. Am slăbit câteva kg, am început să mă simt mult mai bine. Iar pe munte, de unde înainte nu puteam fără să mă opresc regulat, am ajuns să fac vârful Ciucaş fără să mă opresc până sus. Am ajuns să zbor. Am ajuns să îmi placă foarte mult. Am ajuns să nu mai pot fără să alerg.
După ce fac un asemenea efort văd viaţa mai în roz, scap de energia negativă şi fizic mă simt mult mai bine. Mă duc să alerg ori de câte ori am ocazia, chiar şi când ajung seara stors de la serviciu. Am ajuns la concluzia că va trebui să o duc aşa toată viaţa. Mi-am propus şi un obiectiv, ca la 70 de ani să urc văi alpine în Bucegi şi să fac jogging în fiecare zi (nădăjduiesc că la pensie o să am timp...). Şi nu e deloc imposibil pentru că am cunoscut bătrâni (bătrâni doar în buletin) care fac aşa ceva.
Decizia cea mare am luat-o însă acum câteva zile, când l-am văzut pe Tibi trecând linia de sosire la Maratonul Bucureştiului. Mi-am spus că trebuie să fac şi eu aşa ceva, trebuie să fie o senzaţie unică să termini cei 42,175 km. Sunt sigur că voi putea. Mă voi antrena şi sunt sigur că voi putea. Până la primăvară (când am înţeles că va fi primul maraton) mai e timp. Şi fac promisiunea asta public, să nu mai fie cale de întors!
Până atunci... faceţi mişcare! E sănătate curată!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Apropo de batrani care alearga, la Bucuresti cel mai batran avea 75 de ani. Eu pe traseu am vorbit cu unul de 71 de ani :)
RăspundețiȘtergereVai, 42 km pentru mine suna inca SF!!
RăspundețiȘtergereAm inceput si eu sa alerg pentru ca stau 8h pe zi in fund (la propriu) si simt ca ma transform in oamenii aia din filmul Wall-E, daca stii.
Asa ca fac un efort (mai degraba de motivatie) sa alerg de 3 ori pe saptamana. Momentan sunt pe la 5 km asa...not much, I know!
Dar ideea e ca dupa o zi intreaga de stat cu nasul in monitor si de mancat junk food, e super sentimentul cand termini tura de alergat :))
5 km e foarte bine. Aşa am început şi eu şi de multe ori mi se părea greu să îi termin. Dacă te ţii de treabă, sigur că o să ajungi să faci şi mai mult.
RăspundețiȘtergereMie mi se pare şi o soluţie anti-stres, mă ajută să gândesc pozitiv după o zi nasoală. E bun la multe chestii alergatul ăsta. Şi încă un sfat, nu mai mânca junk food şi nu bea Cola! :P