marți, 6 noiembrie 2012
Sportul ca mod de viață
În clasa a 12-a nu am dat bac-ul la sport, așa cum făceau majoritatea
băieților. „Foarte bine faci!”, a conchis atunci profu’ de educație
fizică. Am dat la economie pentru că mă ajuta și la admitere și
voiam să demonstrez că pot să iau notă mai mare decât iau alții la sport, dar
adevărul e că oricum eram cam varză la materia asta. Țin minte că după proba de
rezistență, la care trebuia să dăm vreo trei ture de curtea școlii (și curtea
școlii de la Cantemir nu e mare, să ne înțelegem de la început) stăteam o zi la
pat, cu febră musculară. De multe ori preferam să nu mai car după mine
echipamentul și să stau pe bară la ore. Îmi era lene. Ba mai mult, într-un an a
trebuit să-l cinstesc pe profu’ respectiv
cu o sticlă de whisky ca să îmi încheie media. Bine, aici e o poveste mai lungă, pe
care n-o să o mai relatez. Iar sticla mi-a fost cerută pe față chiar de către
el, că doar se știa bine că le cam trăgea la măsea. În fine.
După care am realizat ce greșeală mare am făcut în toți anii ăștia. M-am
apucat de alergat pentru că nu-mi mai plăcea cum îmi stătea cu burtă. M-am chinuit
și mi-am scuipat plămânii prin diferite parcuri, până am dat jos câteva
kilograme și mi-am intrat în ritm. Și parcă dracu’ începea să nu mai fie chiar
atât de negru. M-am apucat să merg serios pe munte și am învățat să schiez
(niciodată nu e prea târziu să îți descoperi o pasiune, chiar dacă ai tăi nu
te-au pus pe schiuri de când erai la grădiniță și majoritatea prietenilor tăi se pricepeau la
asta deja de ani buni). Oricum, sportul m-a făcut încet-încet alt om. Mă descotorosea
în fiecare zi de energiile negative, îmi dădea poftă de viață, starea fizică și
cea psihică se îmbunătățeau pe zi ce trece, lumea parcă începea să devină alta.
Așa că eu zic să încercați. Nu există „nu pot” și „nu am timp”. Ieșiți la
un fotbal sau un baschet, la 30 de minute de alergare, mergeți la sală,
plimbați bicicleta sau rolele, urcați pe munte, mergeți la schi, snowboard,
cățărat, sunt sigur că oricine poate găsi ceva care să i se potrivească. Mă bucur că văd săli de fitness tot mai multe și mai pline, tot mai mulți militanți pentru drepturile bicicliștilor, că mai găsesc din când în când câte un nebun care aleargă ca mine, pe stradă, că văd oameni interesați să înceapă să meargă pe munte (și de multe ori nu la prima tinerețe). Încercați să faceți asta, mie mi-a schimbat viața. Nu mai stați și vegetați de dimineață până seara
pe un scaun în fața calculatorului, cu o bere în față. Vorba lui Tibi, trebuie
să facem ceva ca să merităm berea aia.
Ah, și sunt curios ce față ar face profu’ de sport dacă m-ar vedea acum cum
alerg maratoane montane.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Si noi cand iti ziceam sa-ti aduci echipamentul :)) Ai mare dreptate. Dupa ce am terminat liceul nu prea am mai facut sport. La facultate am luat scutire medicala sa nu merg la ore; ajunsesem sa-mi fie greu sa urc niste scari. Am inceput dup-aia sa mai alerg si eu, am mai redus berea si am descoperit o noua pasiune: bicicleta. Si chiar e cum zici tu: parca esti un alt om :D
RăspundețiȘtergereȘi ziceai că o să ajung un rocker burtos care stă toată ziua pe canapea și mănâncă cartofi la televizor... :)) Da. Aveai și tu dreptate atunci.
RăspundețiȘtergere