duminică, 17 iulie 2011
Ca la Copșa Mică
Furtuna m-a prins în Tineretului, pe bicicletă. Dintr-o dată au venit niște nori negri de care până acum cred că numai la munte văzusem. A început și un vânt de nu mai puteam ține direcția dreaptă și mergeam de parcă aș fi vrut să măsor trotuarul. Pe Șoseaua Progresului devenise deja groaznic vântul, nu mai puteam ține ochii deschiși, simțeam fiecare pietricică, firișor de praf, crenguță cum mă plesnește peste față. La un moment dat vântul bătea atât de tare din față încât pedalam cât puteam și aveam impresia că stau pe loc. La o ședere la un stop o rafală chiar m-a împins câteva zeci de centimentri în spate.
Am ajuns acasă și era să nu mai mă recunosc: eram negru-negru pe față, de parcă aș fi lucrat în mină, doar dinții erau albi. Mai ceva ca în reclama aia cu „Nepoateee!”.
Apropo de poluare, cineva îmi spunea că aerul în București este atât de poluat încât aici vezi unele din cele mai spectaculoase apusuri, cerul devine roșiatic, portocaliu, de îți vine să lași totul baltă la vremea apusului. Cum ar fi ăsta. Am observat și eu asta, nu m-am gândit că e din cauza poluării. Na că are și poluarea partea ei frumoasă!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Ma miram eu de ce sunt asa de frumoase apusurile in Bucuresti! Acum stiu cauza :))
RăspundețiȘtergere