Pat si Patachon

duminică, 10 ianuarie 2016

Puțină atenție. 2016.

„Dacă ești puțin atent, îți dai seama că trăiești.” Invitat zilele trecute în mansarda Incubator 107, domnul Marcel Iureș răspundea primei întrebări în felul următor: „Ce vă propuneți pentru 2016?” „Nimic. […] Ah, să fiu mai atent.”

În general nu prea sunt adeptul promisiunilor la început de an din două motive: 1. de obicei, Crăciunul și noul an vin peste mine prea repede, fără să îmi dau seama, deci 1 ianuarie mă apucă fără să fi avut vreme să mă gândesc la astfel de lucruri și 2. începutul de an nu îmi dă în niciun fel senzația aia de renaștere, reînceput, o să fac, o să dreg, pe care le-o dă altora. Pentru mine există primăvara. Mai ales că, în felul ăsta, de la 1 ianuarie la 1 martie am tot timpul să făuresc planul ăsta.

Aflați mai multe »

marți, 22 septembrie 2015

Am fost de la București la Vama Veche cu bicicleta într-o zi

Cei mai mulți ne-au spus că ne lipsesc câteva țigle (cam multe) de pe casă. Alții nici nu mă băgau în seamă când le povesteam ce intenții am, păreau desprinse de undeva dintr-o țară îndepărtată a absurdului. Câțiva au spus că băi, foarte tare, poate reușiți să și ajungeți.

Mi se înfipsese bine de tot ideea asta în cap, așa că o săptămână înainte am rupt internetul în două căutând trasee, variante și poveștile altora. Nu l-am găsit decât pe Ariel cu a lui poveste din 2011. În rest, plin online-ul de oameni normali și plictisitori care au împărțit drumul în două zile.

Aflați mai multe »

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Nightlosers. Ceva e în neregulă cu noi?

Habar nu am de ce și cum, eu care merg pe la toate concertele, abia aseară am ajuns prima dată la Nightlosers. Adevărul este că de mult plănuiam ieșirea asta, dar de fiecare dată când auzeam de vreo cântare a lor, planetele se aliniau cumva complet greșit, iar eu nu aveam cum să ajung.

În fine. Am auzit că sunt vineri în Barfly, nu aveam nimic altceva de făcut. De altfel, ce altă zi mai bună s-ar fi putut găsi pentru o chestie ca asta? Ajungem în bar cu vreo oră (sau chiar mai puțin) înainte: gol! Vreo zece oameni, cu tot cu personalul. Până la 11 jumate, când au băgat instrumentele în priză, s-a mai animat totuși atmosfera. Ah, bilete nu ne-au mai tăiat. Bine, era vorba de o consumație obligatorie de 20 de lei, nici măcar bilete. Și nu, nu mă simt prost, că oricum am băut beri de mai mult de 20 de lei.

Aflați mai multe »

luni, 11 august 2014

Pe princpiul: clientul nostru, prostul nostru. Hipsteri și bere la borcan.

Cel mai rău pe lumea asta mă enervează nesimțirea, proasta creștere și snobismul. La terasa Monteoru, pe Calea Victoriei, lângă Eden, toate astea sunt ca la ele acasă.

În primul rând nu înțeleg conceptul ăsta de terase hipsterești. Adică ai o grădină, ok, foarte frumos, e vară și lumea e normal să fie înnebunită să vină să bea o bere la umbra unui copac. Iei niște paleți și îți improvizezi câteva bănci, dar de ce trebuie să ceri 9 lei pe o bere pentru asta? De fapt, mă scuzați. Ursus și Timișoreana mi se par de 1000 de ori mai beri decât chestia aia numită Grolsch, pe care e cul să o bei pentru că ți-o aduce în niște pahare în formă de borcane.

Recunosc, am căzut și eu în plasa asta. Am zis că ne luăm și noi niște bere la borcan. Foarte bine spus că ne luăm, pentru că nimeni nu s-a obosit să ni le aducă, cu toate că eram fix la masa din fața barului. Și în ceea ce privește meniurile, tot noi ne-am servit. Mergem la bar. Ursus Black: nu avem. Niciun tip de bere neagră. Mi se pare normal, berea neagră e doar pentru negri. Ce ne trebuie nouă bere neagră când avem Grolsch la borcan? Dar stai. Nu mai avem nici Grolsch la draft. Nu mai sunt pahare. Pardon, borcane. Asta în condițiile în care mai mult de jumătate de terasă era goală.

Aflați mai multe »

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cei ce-au murit în 45 de ani

Scriam acum câteva luni despre Roșia Montană, despre oamenii frumoși care ieșeau duminică de duminică la Universitate să strige împotriva hoților. La început am fost mulți. Oricum, mult mai mulți decât m-aș fi așteptat. Și spuneam atunci că, uite, se poate. Dacă mă întrebați pe mine, oamenii ăia chiar au rezolvat ceva. Au arătat că nu suntem proști și că ei nu pot face chiar orice.

Mă uit însă la ucraineni sau la turci și mă întreb ce e nevoie să se întâmple ca să ne unim și noi ca ei. Pentru că, dacă e să iei fiecare român în parte și să îl întrebi ce părere are despre legea super imunității parlamentare, legea amnistiei sau legea minelor, marea majoritate o să răspundă că e inadmisbil. Când vine vorba însă de făcut ceva, nu avem timp, oricum o să ne strângem maxim 2000 și n-o să facem nimic, e prea frig, mă doare aia, mă doare ailaltă, mă rog. Probabil că e nevoie să se ajungă unde s-a ajuns în ’89, să nu se mai poată. Și nici atunci nu sunt sigur.

Aflați mai multe »

luni, 25 noiembrie 2013

Cuvinte despre rock-ul românesc

Când eram mai mic, aveam trei trupe românești după care eram înnebunit: Phoenix, Iris și Cargo. Ulterior, după ce m-am apucat eu să ascult muzică mai serios, am adăugat pe listă Celelalte Cuvinte.

Phoenix au fost cumva o moștenire de la Tata. Aveam (am) câteva vinly-uri și cred că partea cu Andrii Popa s-a și stricat de atâta ascultat. Reveniseră în actualitate, parcă, prin 2004-2005, când au scos și un disc bunicel, Baba Novak. Țin minte perfect primul concert pe care l-a văzut cu ei, la Sala Palatului. Era ceva caritabil pentru sinistrații din Timișoara și cred că nu mai aveam mult și leșinam de emoție că îi văd pe viu. Erau chiar în formula de aur: Covaci, Baniciu, Kappl, Țăndărică. Apoi, motivat sau nu (asta nu e o pledoarie în favoarea niciunuia dintre ei), unul câte unul au început să se care, până când Phoenix s-a transformat în Nicu Covaci & Friends. Cântă în continuare, bravo lor, dar nu aș putea spune că mai au prea multă legătură cu pasărea în cauză.

Aflați mai multe »

vineri, 4 octombrie 2013

Despre alchimia toamnei

Pe Marius Matache l-am întâlnit prima dată în vara lui 2007. Dacă ar fi să vorbesc despre el la modul obiectiv, aș spune că e folkist, blogger, doctor în chimie, fondatorul ForeverFolk și Jazz Culture, inițiatorul proiectului Acoustic Bloggers. Pe lângă toate astea, pentru că nu pot să nu pun și un pic de subiectivism în orice, pentru mine e și tipul care cânta la Tequila Sunrise într-o seara frumoasă de iulie de acum șase ani, tipul cu concertele de Valentine’s Day din Big Mamou și, așa cum o spune chiar el, „tipul care face oamenii să zâmbească”.

Am mai scris despre Make și cu alte ocazii, cu atât mai mult o fac și acum. Deci atenție la mine toată lumea: pe 28 octombrie, la Teatrul Excelsior din București, va avea loc spectacolul de muzică și poezie Alchimia toamnei, o colaborare cu poetul Sorin Poclitaru, prolific textier al genului începând din 2010, care își va lansa cu această ocazie volumul Amalgam. Între cei doi există o colborare mai veche, care acum se va concretiza într-un concert alcătuit exclusiv din piese și calupuri de poezii pe versurile celui mai sus menționat.

Aflați mai multe »

luni, 16 septembrie 2013

M-am îndrăgostit din nou de oameni

S-a mai scris mult ~~în presă~~ pe internet, dar am rămas încă sub impresia serii de ieri. Incredibil. Habar nu am de unde a pornit chestia asta cu hipsterii și de ce se crede că miile, zecile de mii de oameni care ies de trei săptămâni în stradă nu știu despre ce vorbesc sau de ce protestează. Trebuie să spun că aseară, în Piața Universității, Piața Unirii, Piața Timpuri Noi și pe tot traseul marșului am văzut cei mai frumoși oameni din București.

Să ne gândim puțin: oamenii ăștia au dat ore bune, zile din viața lor. Sunt sigur, cei de vârsta mea știu foarte bine cât de prețioasă e și o singură oră. Noi, care mereu ne plângem că nu avem destul timp pentru tot ce vrem să facem, o știm foarte bine. Băi nene, tinerii ăștia au ieșit afară cu bannere, cu tobe, cu trompete, vopsiți pe față, și au strigat. Au strigat că nu mai vor să fim furați și fac asta de trei săptămâni, fără să aibă niciun interes material și fără să fie plătiți de nimeni. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă asta.

Aflați mai multe »

vineri, 26 iulie 2013

Bunicul meu

Acum mai bine de 60 de ani era arestat, judecat și condamndat la închisoare. „Trădătorul” păcătuise fiind țărănist și protestând pentru Basarabia luată de ruși. Și-a petrecut cinci ani din viață la Jilava și muncind la Canal. Din fericirire, tinerețea (și nu numai) l-a ajutat să treacă peste toate astea și să își reia cursul normal al vieții. „Normal” tot între ghilimele, atât cât se putea în „România socialistă, multilateral dezvoltată”, nefiind lăsat să-și vadă de profesia de avocat și ajungând șef de șantier.

Nu a încetat niciodată să creadă că „o să fie bine”. Când fiul lui, mai impulsiv decât el, îi condamnă în gura mare și îi trimite la pușcărie pe toți politrucii și turnătorii, el nu face decât să răspundă foarte calm: „Lasă, tată, că o să primească ei pedeapsa pe lumea cealaltă. Nu trebuie să ne ocupăm noi de asta.”

Aflați mai multe »

miercuri, 20 martie 2013

Che Guevara

„Che Guevara este dovada faptului că poți comite orice crimă dacă urmezi ideologia potrivită. Și totul devine cât se poate de clar după ce ne oprim puțin asupra psihiatrului, poetului și exterminatorului Radovan Karadzici. Strict estetic vorbind, ar arăta remarcabil dacă imaginea sa ar fi imprimată pe tricouri și tipărită pe postere: un bărbat chipeș, cu păr bogat și ochi expresivi. Orice fotograf, nici măcar foarte priceput în meseria lui, l-ar putea transforma pe Karadzici într-o icoană, cât ai zice pește. Numai că bietul Radovan are o weltanschauung* eronată. Când cetinii săi au lansat obuze asupra orașului Sarajevo, când au măcelărit opt mii de musulmani bosniaci la Srebrenica, nu au mai putut face recurs și la idealuri înalte, iar Karadzici era doar un partizan al naționalismului Serbiei Mari și nimic mai mult.

Aflați mai multe »

marți, 5 martie 2013

Despre un profesor

Aveam în liceu un profesor de română, Olteanu. Pe domnul Olteanu îl hulea toată lumea. În cele din urmă, spre sfârștiul clasei a 12-a, am reușit să îl și schimbăm. Știu că îl uram atât de tare că aproape mă hotărâsem să îi trag o zgârietură cu cheile pe mașina din parcarea liceului. Pentru noi nu exista teroare mai mare decât ora lui de română.

De ce? Pentru că primeam note mici și unii au ajuns aproape de corigență. Noroc că a fost înlocuit de o profesoară care ne dădea note de 9 și 10 ca să citim din caiet comentarii copiate de prin alte cărți. De parcă ar mai conta acum sau ar mai ști cineva ce medie a avut în liceu la limba română. Pentru că nu făcea destulă pregătire pentru bac. De parcă treaba lui nu ar fi fost să predea materia de a 12-a, ci să ne învețe tot ce pierduserăm în ceilalți ani. Probabil că nimeni nu își dădea seama ce neimportană e nota la bac, noi vedeam ca o tragedie faptul că pierdeam o lecție sau două pentru Jurnalul fericirii, care nu era în programa de examen, dar da, era în manual. Pentru că nu era de ajuns să învățăm pe de rost comentariile, ci culmea, trebuia să citim și cărțile respective, din care ne dădea lucrare. Credeam că dacă suntem la mate-info noi nu trebuia să ne batem capul cu chestiile astea.

Aflați mai multe »

sâmbătă, 2 martie 2013

Harlem Shake și altele

De câteva zile se întâmplă ceva necurat. Plimbându-mă pe Facebook și Google Reader, nu mai găsesc altceva decât Harlem Shake. Bineînțeles, asta dacă excludem pozele cu flori, în care unii își tag-uiesc toată lista de prieteni, urându-le cordial o primăvară frumoasă. Dar să zicem că alea nu există, că ar rămâne numai Harlem Shake. La început am crezut că doar mi se pare că îl văd peste tot. Apoi, încetul cu încetul îmi dădeam seama că nu pot fi chiar atât de bătut în cap, dar că o fi poate vreo coincidență. Până când starea de fapt a lucrurilor nu a mai putut fi negată sub nicio formă. Aparent toată lumea face harlem shake.

Ce o fi aia? Când vine vorba de astfel de lucruri, demonstrez că pot fi foarte indolent. Nu știu dacă din lipsă de interes, curiozitate sau doar din lene sau toate la un loc, dar nu am deschis niciun link ca să văd despre ce e vorba. Mă mulțumeam să spun mă mir continuu de nebunia asta și să am o atitudine cel puțin ostilă. Atitudine destul de greșită, dacă o analizăm la prima vedere. Doar că și mai greșit a fost să mă hotărăsc, în sfârșit, să fac marele pas și să mă uit: niște unii strânși la un loc care se zbenguie și sar în toate părțile, haotic, care în costum de cal, care în costum de pui de găină, Spiderman, Pinocchio și alte orătănii. Mă rog, ca să fiu concis, unii care se străduiesc să arate cât mai ciudat și să facă chestii cât mai ciudate pe ritmul unei melodii (of, hai să zicem ansamblu de sunete, ca să fie definiția cât mai corectă și completă, ca în cărțile de matematică) care îți face creierul și nervii zob.

Aflați mai multe »

joi, 21 februarie 2013

Hoinar prin Piaţa Matache, la Papa la Şoni

Probabil că sunt ultimul care apucă să scrie despre Hoinar prin Piața Matache. După atâtea concerte prin Vamă, Big Mamou și tot felul de alte locuri, uite că s-a nimerit să ratez tocmai marea lansare de la teatrul Excelsior. Mult așteptata lansare a discului, despre care la un moment dat nici nu eram sigur dacă Make mai vorbește serios sau nu.

Noroc că de multe ori în viață se ivește și a doua șansă. Concertul de aseară de la Papa la Șoni a fost un fel de post-lansare a albumului: cu melodii de pe viitoarele discuri (odată ce s-a spart gheața, eu unul sunt singur că vor mai fi!) și cu cel actual pe masă, așa, ca pentru cei mai întârziați. Dar pentru mine nu a fost numai atât. Pentru mine a fost un fel de combinație între lansare și concertul tradițional de Valentine’s Day, de la care nu lipsisem în ultimii ani și care anul ăsta n-a mai avut loc datorită evenimentelor mai sus menționate.

Aflați mai multe »

miercuri, 2 ianuarie 2013

Nimic fără oameni

Mai demult, prin liceu, îmi doream să lupt într-un război. Îmi doream intensitatea trăirilor dintr-un război, faptul că lupți pentru o cauză, îmi doream să simt frică până în oase și sentimentul de camaraderie ce se naște în tranșee, când împarți o țigară cu un coleg de divizie. Pentru că îmi imaginam că un război nu o să mai prind prea curând speram să particip măcar la o revoluție, îmi părea rău că în 1989 aveam doar trei luni și nu am putut să fiu și eu în Piața Universității, să fiu în mijlocul gloanțelor iar apoi să pun garoafe în puștile soldaților. Îmi doream foarte mult să particip la un moment istoric al unei națiuni.

Știu, aveam o viziune romantică a unui război, probabil cauzele celor mai multe războaie sunt cu totul altele decât cele prezentate iar dorința de a fi parte din istorie ar fi rămas cu greu în picioare în fața cruzimii unui război. Acest spirit eroic încă mi-a rămas, probabil de aceea alerg maratoane, fac antrenamente la 5 dimineața, pe ploaie sau temperaturi sub 0 grade. Fanteziile despre război în schimb au dispărut. Nu mi se mai pare nimic eroic în a lupta într-un război în zilele noastre. Războiul nu mai este între oameni, este între mașinării. În primul război mondial încă îi vedeai fața inamicului, încă simțeai mirosul bătăliei. Acum stai într-un bunker (sau în cabina unui avion, sau într-un tanc etc.), apeși un buton, lansezi o rachetă și omori zeci de oameni. Nici măcar nu ai procese de conștiință, pentru că nu îi vezi pe cei pe care i-ai omorât. Nu le vezi figura înghețată de frică și asta îți dă voie să faci cele mai groaznice masacre. Mult timp războiul a fost rezervat bărbăților. Acum cu siguranță pot la fel de bine să lupte și femeile, războiul nu mai are nimic bărbătesc în el. De fapt "a lupta" nici măcar nu mai este un verb reprezentativ. Soldatul A își face jobul, soldatul B îsi face jobul iar cine își îndeplinește misiunea mai bine, mai repede, cu mai mult randament supraviețuiește și câștigă. Ca într-o corporație, exceptând poate partea cu supraviețuitul. Războiul a devenit un șir de calcule strategice reci, un fel de Warcraft, cu singura diferență că în joc sunt vieți de oameni adevărați. Dar mai bine nu ne gândim la asta, nu vrem să le stricăm liniștea sufletească a soldaților de meserie.

Mă face să mă gândesc la melodia Nimic fără oameni a lui Vali Sterian:

Nu mai există morți frumoase, nici gesturi ca la Maraton,

Dacă se face noapte-n oase printr-o rotire de buton

duminică, 16 decembrie 2012

Ce aveți cu Hrușcă?

Se apropie sărbătorile și e la modă să te plângi că vine Hrușcă și ne invadează. E, uite că de data asta o să fiu e hipster-ul, o să mă pun eu d-andaratelea. Nu pentru că aș fi eu vreun mare fan al lui Ștefan, dar nu înțeleg ce e cu toată ostilitatea asta. Ce a făcut Hrușcă de a supărat așa pe toată lumea?

Eu unul nu am auzit decât un singur colind cântat de el de când au început pregătirile pentru Crăciun (adică de pe la mijlocul lui noiembrie, ca să fim înțeleși). Omul vine și el o dată pe an din Canada și are un concert la Sala Palatului. Nici măcar nu are patru, câte are Ștefan Bănică. Și apropo, nici cu ăsta nu știu ce aveți. Are patru concerte cu sala plină, lumea ia bilet, se simte bine, vine și la anul. Bravo lor. Unii merg la Ștefan Bănică, eu merg la Celelalte Cuvinte, alții la Andrea Bocelli. De gustibus non disputandum, chiar nu văd care e problema.

Aflați mai multe »

vineri, 7 decembrie 2012

Microbul fotbalului și până unde se poate ajunge

Nu sunt microbist. Nu mai sunt microbist. Îmi place fotbalul, întotdeauna mi-a plăcut, dar sunt departe de ceea ce eram acum vreo 10-15 ani, când sufeream și aproape că plângeam când lua bătaie Steaua. Mi-e silă de Gigi, de Meme și de toată șleahta din fotbalul românesc și nu mă împac cu ideea că s-a ajuns unde s-a ajuns. Îmi place să mai văd din când în când un meci cu prietenii și cu o bere în față, dar fotbalul nu mai e de mult o prioritate. E clar că există multe lucruri mai importante. Ca probă că aseară am uitat complet să mă interesez cât e scorul, deși era mare meci de calificare. Mi-au adus aminte prin minutul 80 și ceva unii care discutau în tramvai.

Aflați mai multe »

luni, 26 noiembrie 2012

Sindromul luptătorului de Roșie Montană

Mai demult auzisem că Discovery va fi scos din grila de programre RDS&RCS, s-a făcut și o petiție online iar câteva nume importante, printre care Oana Pellea, au reacționat prin mesaje la adresa RDS. Astăzi am citit comunicatul de presă al RDS referitor la renunțarea la Discovery. Îl găsiți pe Pagina de Media. Nu văd niciun motiv pentru care aș semna această petiție pro-Discovery. În condițiile în care cele spuse în comunicatul de presă sunt adevărate (și înclin să cred că da) eu dau dreptate RDS-ului. Deși susțin responsabilitatea socială a companiilor (difuzarea Discovery și a altor posturi de calitate ar putea fi considerată un gest de responsabilitate socială) mi se pare o acțiune foarte corectă din partea RDS. Nu trebuie să uităm că RDS&RCS este totuși o societate comercială și nu un ONG ce are ca scop popularizarea științei. În problema dată mi se pare neetică atitudinea Discovery care deși are o audiență minusculă (1%) se folosește de puterea brandului și crește tariful de difuzare fără să țină cont de realitate: lumea nu se uită la Discovery; te adaptezi sau pieri, Darwin a zis bine. Discovery a ales să piară. Nu a acceptat nici propunerea RDS de a face un pachet separat cu toate programele Discovery. Vrei să vezi Discovery, plătești pentru el suplimentar pentru că ești printre puținii care vor acest lucru și din această cauză nu poate fi inclus în grila de programe default. Ce poate fi mai corect de atât?

RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.

Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.

Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?

Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.

Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.

joi, 22 noiembrie 2012

Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβάμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.

Nu cred că știe foarte multă lume pe aici greaca (nici eu, de altfel, dar încercam să produc o diversiune), așa că o să traduc: „Nu mi-e frică de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Sunt cuvintele care stau pe piatra funerară a scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman Alexis Zorba (sau Zorba Grecul, cum îl mai știu alții), una dintre cărțile mele de căpătâi. Din fericire, am avut norocul să văd acest mormânt cu crucea sa mare, strâmbă și sărăcăcioasă, aflat pe o colină în Iraklion, capitala insulei Creta. Asta acum ceva ani buni, în 2005. Am rămas marcat de respectivele cuvinte, deși nu cred că le-am pătruns dintotdeauna (sau poate niciodată) adevăratul lor sens.

Privind citatul destul de învechit din susul paginii noastre (pe care de multe ori ne-am gândit să îl schimbăm, dar niciodată nu am știut cu ce), m-am gândit că poate era timpul și pentru niscaiva reflecții filosofice. Bine, să nu vă așteptați la cine știe ce, n-am pretins niciodată că mă pricep la așa ceva și, ca să fiu sincer, nici nu prea am avut răbdare la viața mea să citesc cărți din respectivul domeniu. Lucru care se poate observa și cu ochiul liber, având în vedere cât trag de timp până să ajung la subiect. Și apropo, referitor la citatul menționat în antetul paginii, dacă ați crezut cumva că e din Aristotel sau Platon, ei bine nu. E dintr-o melodie de Mircea Vintilă, asta ca să clarificăm lucrurile.

Aflați mai multe »

miercuri, 21 noiembrie 2012

Ce viață avem și noi...

Aseară, în vestiar, obosit, mai mult lichid decât solid. Un tip trecut de 30 (cred) se precipită să îmi facă loc ca să am acces la dulăpiorul meu. Se duce rapid să se spele pe mâini, se întoarce și îl aud:

- La la la la, ce viață avem și noi!...

- Grea, îi răspund.

- Serios?! Chiar așa vi se pare?!

Zâmbesc.

- Eh, nu, glumeam. Și mie îmi place.

- Dacă ar fi după mine, numai la sală aș sta, zice.

Aflați mai multe »

miercuri, 14 noiembrie 2012

Goodreads

L-am descoperit și eu de câteva zile și sunt foarte încântat. Sigur, s-ar putea spune că destul de greu, având în vedere că că are deja 1.900.000 de utilizatori lunari, dar mai bine mai târziu decât niciodată. E un site unde îți poți nota (adică să le dai note, ca să nu inventez un nou cuvânt de genul să le rate-ezi, cum sunt sigur că ar face alții) și trece cărțile pe care le-ai citit, le citești sau ai de gând să le citești. Pentru cei interesați să își țină o astfel de evidență mi se pare locul perfect.

Aflați mai multe »

Abonați-vă la: Postări (Atom)