duminică, 16 decembrie 2012
Ce aveți cu Hrușcă?
Se apropie sărbătorile și e la modă să te plângi că vine Hrușcă și ne invadează. E, uite că de data asta o să fiu e hipster-ul, o să mă pun eu d-andaratelea. Nu pentru că aș fi eu vreun mare fan al lui Ștefan, dar nu înțeleg ce e cu toată ostilitatea asta. Ce a făcut Hrușcă de a supărat așa pe toată lumea?
Eu unul nu am auzit decât un singur colind cântat de el de când au început pregătirile pentru Crăciun (adică de pe la mijlocul lui noiembrie, ca să fim înțeleși). Omul vine și el o dată pe an din Canada și are un concert la Sala Palatului. Nici măcar nu are patru, câte are Ștefan Bănică. Și apropo, nici cu ăsta nu știu ce aveți. Are patru concerte cu sala plină, lumea ia bilet, se simte bine, vine și la anul. Bravo lor. Unii merg la Ștefan Bănică, eu merg la Celelalte Cuvinte, alții la Andrea Bocelli. De gustibus non disputandum, chiar nu văd care e problema.
vineri, 7 decembrie 2012
Microbul fotbalului și până unde se poate ajunge
Nu sunt microbist. Nu mai sunt microbist. Îmi place fotbalul, întotdeauna mi-a plăcut,
dar sunt departe de ceea ce eram acum vreo 10-15 ani, când sufeream și aproape
că plângeam când lua bătaie Steaua. Mi-e silă de Gigi, de Meme și de toată
șleahta din fotbalul românesc și nu mă împac cu ideea că s-a ajuns unde s-a
ajuns. Îmi place să mai văd din când în când un meci cu prietenii și cu o bere
în față, dar fotbalul nu mai e de mult o prioritate. E clar că există multe
lucruri mai importante. Ca probă că aseară am uitat complet să mă interesez cât
e scorul, deși era mare meci de calificare. Mi-au adus aminte prin minutul 80
și ceva unii care discutau în tramvai.
luni, 26 noiembrie 2012
Sindromul luptătorului de Roșie Montană
Mai demult auzisem că Discovery va fi scos din grila de programre RDS&RCS, s-a făcut și o petiție online iar câteva nume importante, printre care Oana Pellea, au reacționat prin mesaje la adresa RDS. Astăzi am citit comunicatul de presă al RDS referitor la renunțarea la Discovery. Îl găsiți pe Pagina de Media. Nu văd niciun motiv pentru care aș semna această petiție pro-Discovery. În condițiile în care cele spuse în comunicatul de presă sunt adevărate (și înclin să cred că da) eu dau dreptate RDS-ului. Deși susțin responsabilitatea socială a companiilor (difuzarea Discovery și a altor posturi de calitate ar putea fi considerată un gest de responsabilitate socială) mi se pare o acțiune foarte corectă din partea RDS. Nu trebuie să uităm că RDS&RCS este totuși o societate comercială și nu un ONG ce are ca scop popularizarea științei. În problema dată mi se pare neetică atitudinea Discovery care deși are o audiență minusculă (1%) se folosește de puterea brandului și crește tariful de difuzare fără să țină cont de realitate: lumea nu se uită la Discovery; te adaptezi sau pieri, Darwin a zis bine. Discovery a ales să piară. Nu a acceptat nici propunerea RDS de a face un pachet separat cu toate programele Discovery. Vrei să vezi Discovery, plătești pentru el suplimentar pentru că ești printre puținii care vor acest lucru și din această cauză nu poate fi inclus în grila de programe default. Ce poate fi mai corect de atât?
RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.
Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.
Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?
Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.
Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.
RDS cu siguranță va ieși cu imaginea șifonată din această afacere, mai ales în ochii pseudo-intelectualilor îndrăgostiți de Discovery (care însă se pare că nu se și uită la acest post, cifrele asta arată). O lovitură de imagine nemeritată după părerea mea.
Luptătorii pentru Discovery sunt făcuți din aceeași stofă ca luptătorii de Roșie Montană ce se alătură unei mișcări pentru că... e cool. Au realizat că dă bine să zici că atunci când deschizi televizorul te uiți la documentare. Sunt curios câți din acești intelectuali fini îndrăgostiți de știință consumă Discovery într-un mod regulat. Cifrele arată că nu prea mulți. Ah, am uitat de cei care spun că ei din toate posturile se uită doar la Discovery, căci am auzit și lucrul acesta. Prietene, dacă ai dat câteva sute de lei pe un televizor și mai plătești câteva zeci de lei lunar doar ca să te uiți la Discovery, scuză-mă că îți zic dar ești idiot și IQ-ul tău cel mai probabil nu îți permite să înțelegi ce vorbesc ăia pe Discovery. Există internet, folosește-l, lasă televizorul. Chiar nu e cazul să plătești atâția bani pentru Discovery.
Eu nu mai mă uit la televizor de vreo 5 ani și credeți-mă, îmi este foarte bine. Nu am murit de dezinformare, ba chiar aș putea spune că m-am vindecat de dezinformare. Nu văd de ce m-aș uita la televizor unde hotărăște altcineva pentru mine ce știri să văd, ce filme și la ce oră, unde sunt bombardat de reclame. Internetul îmi satisface orice nevoie de informare și entertainment, de ce m-aș uita la televizor?
Eu am refuzat să fiu din tabăra celor care se plâng că la televizor sunt numai prostii. E simplu, nu te mai uiți. Este o soluție stupid de simplă.
Una peste alta, renunțați la televizor. Vă aștept cu drag în tabăra mea.
joi, 22 noiembrie 2012
Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβάμαι τίποτα. Είμαι λεύτερος.
Nu cred că știe foarte multă lume pe aici greaca (nici eu,
de altfel, dar încercam să produc o diversiune), așa că o să traduc: „Nu mi-e
frică de nimic, nu sper nimic, sunt liber.” Sunt cuvintele care stau pe piatra
funerară a scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman Alexis Zorba (sau Zorba Grecul, cum îl mai știu alții), una dintre cărțile mele de
căpătâi. Din fericire, am avut norocul să văd acest mormânt cu crucea sa mare,
strâmbă și sărăcăcioasă, aflat pe o colină în Iraklion, capitala insulei Creta.
Asta acum ceva ani buni, în 2005. Am rămas marcat de respectivele cuvinte, deși
nu cred că le-am pătruns dintotdeauna (sau poate niciodată) adevăratul lor
sens.
Privind citatul destul de învechit din susul paginii
noastre (pe care de multe ori ne-am gândit să îl schimbăm, dar niciodată nu am
știut cu ce), m-am gândit că poate era timpul și pentru niscaiva reflecții
filosofice. Bine, să nu vă așteptați la cine știe ce, n-am pretins niciodată că
mă pricep la așa ceva și, ca să fiu sincer, nici nu prea am avut răbdare la
viața mea să citesc cărți din respectivul domeniu. Lucru care se poate observa
și cu ochiul liber, având în vedere cât trag de timp până să ajung la subiect.
Și apropo, referitor la citatul menționat în antetul paginii, dacă ați crezut
cumva că e din Aristotel sau Platon, ei bine nu. E dintr-o melodie de Mircea
Vintilă, asta ca să clarificăm lucrurile.
miercuri, 21 noiembrie 2012
Ce viață avem și noi...
Aseară, în vestiar, obosit, mai mult lichid decât solid. Un tip trecut de 30 (cred) se precipită să îmi facă loc ca să am acces la dulăpiorul meu. Se duce rapid să se spele pe mâini, se întoarce și îl aud:
- La la
la la, ce viață avem și noi!...
- Grea,
îi răspund.
- Serios?!
Chiar așa vi se pare?!
Zâmbesc.
- Eh,
nu, glumeam. Și mie îmi place.
- Dacă
ar fi după mine, numai la sală aș sta, zice.
miercuri, 14 noiembrie 2012
Goodreads
L-am descoperit și eu de câteva zile și sunt foarte încântat. Sigur,
s-ar putea spune că destul de greu, având în vedere că că are deja
1.900.000 de utilizatori lunari, dar mai bine mai târziu decât niciodată. E un
site unde îți poți nota (adică să le dai note, ca să nu inventez un
nou cuvânt de genul să le rate-ezi,
cum sunt sigur că ar face alții) și trece cărțile pe care le-ai citit, le citești sau ai
de gând să le citești. Pentru cei interesați să își țină o astfel de evidență
mi se pare locul perfect. marți, 13 noiembrie 2012
De ce nu mai mă uit la fotbal
vineri, 9 noiembrie 2012
Roger Waters la București!
Am aflat acum 15 minute. Încă sunt în stare de șoc. Îmi tremură mâinile
când scriu și vocea când dau vestea mai departe. Îmi vine să plâng, să râd, să
țopăi, să cânt, să strig. Am verificat informația de 10 ori, în timp ce încă mă
frecam la ochi. Dar nu, n-ar ce să fie, visul s-a împlinit, în sfârșit. O
confirmă și site-ul oficial: Roger Waters vine la București cu turneul The Wall
pe 28 august, la anul! O să fie prima dată când o să fac ceea ce până acum nu
înțelegeam la unii fanatici: îmi iau bilet în față și mă așez de diminață la
coadă, să fiu sigur că prind primul rând. Nu știu dacă e în timpul săptămânii,
nici nu mă interesează, îmi iau o zi de concediu. Pff. Nu știu, alte cuvinte nu
îmi mai găsesc acum. Încă îmi bate inima ca la nebuni. Vorbim altădată!
sursa foto
joi, 8 noiembrie 2012
Leapșa voluntariatului
Este prima leapșa la care
particip, nefiind blogger consacrat. Mi se pare amuzantă ideea :) Dacă vă întrebați cine m-a
introdus în joc, este vorba de Elena.
1. Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este:
AIESEC, chiar dacă nu am avut nici-o legătură cu ei. Probabil pentru că sunt câțiva oameni pe care îi admir ce au fost AIESECeri, cum ar fi Sorin Ștefan, fostul meu șef, managerul Inotec sau Alex Găvan.
2. Dar companie care sprijina voluntariatul?
Aș spune Henkel că i-am văzut prezenți pe la diverse evenimente.
3. Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este:
Raed Arafat și Alex Găvan pe care l-am auzit povestind într-o conferință despre cum l-a ajutat pe el voluntariatul.
1. Prima asociatie/fundatie din Romania care iti vine in minte cand te gandesti la voluntariat este:
AIESEC, chiar dacă nu am avut nici-o legătură cu ei. Probabil pentru că sunt câțiva oameni pe care îi admir ce au fost AIESECeri, cum ar fi Sorin Ștefan, fostul meu șef, managerul Inotec sau Alex Găvan.
2. Dar companie care sprijina voluntariatul?
Aș spune Henkel că i-am văzut prezenți pe la diverse evenimente.
3. Persoana publica din Romania care reprezinta cel mai bine voluntariatul este:
Raed Arafat și Alex Găvan pe care l-am auzit povestind într-o conferință despre cum l-a ajutat pe el voluntariatul.
Baniciu, frate!
Măi, nu știu cum face Baniciu ăsta, cum măsluiește el cărțile și aliniază
planetele, că la fiecare cântare umple
sala și mai și îi mai și scoală pe toți în picioare, fără să facă măcar o
aluzie de genul „toată lumea mâinile sus”. Cum face el că de fiecare dată lumea
cântă și țopăie de mama focului, deși cântecele lui (și ale lui Nicu Covaci
pentru că, oricât l-ar imita și apostrofa, el a compus multe dintre melodiile
pe care le cântă acum) sunt de ani și ani aceleași. Mă întreb, oare peste 40 de
ani va mai ști cineva cine a fost Marius Morga? Zic și eu, nu dau cu parul. Și
dans!
marți, 6 noiembrie 2012
Sportul ca mod de viață
În clasa a 12-a nu am dat bac-ul la sport, așa cum făceau majoritatea
băieților. „Foarte bine faci!”, a conchis atunci profu’ de educație
fizică. Am dat la economie pentru că mă ajuta și la admitere și
voiam să demonstrez că pot să iau notă mai mare decât iau alții la sport, dar
adevărul e că oricum eram cam varză la materia asta. Țin minte că după proba de
rezistență, la care trebuia să dăm vreo trei ture de curtea școlii (și curtea
școlii de la Cantemir nu e mare, să ne înțelegem de la început) stăteam o zi la
pat, cu febră musculară. De multe ori preferam să nu mai car după mine
echipamentul și să stau pe bară la ore. Îmi era lene. Ba mai mult, într-un an a
trebuit să-l cinstesc pe profu’ respectiv
cu o sticlă de whisky ca să îmi încheie media. Bine, aici e o poveste mai lungă, pe
care n-o să o mai relatez. Iar sticla mi-a fost cerută pe față chiar de către
el, că doar se știa bine că le cam trăgea la măsea. În fine.
miercuri, 31 octombrie 2012
Internetul. Ce alegem?
Acum doi ani și un pic îmi făceam cont de Facebook. Târziu, știu, dar poate făceam pasul ăsta și mai târziu dacă nu eram proaspăt angajat și mă plictiseam teribil ca novice. Inițial aveam o aversiune față de toată chestia asta, ziceam că nu-mi trebuie și că sunt mai deștept și mai cu moț dacă stau eu pe margine. Să fie clar însă, vrând-nevrând oricine ajunge la un moment dat aici: cedează tentației. Dar nu asta e ideea.
Nu e vorba neapărat despre Facebook, ci despre internet în general. Cred că generația asta a mea e într-un fel cea mai câștigată. A apucat să crească jucând fotbal în curtea școlii, v-ați ascunselea, leapșa și toate prostiile. Când simțeai nevoia să te confesezi unui prieten te întâlneai cu el în fața blocului și stăteați la palavre pentru că nu aveai mobil și nici mess, iar whist-ul nu se juca pe net, ci într-un loc ales de comun acord cu gașca. E foarte bine că am crescut fără internet, astfel încât și acum, în plină epocă de înflorire a fenomenului, ne găsim timp pentru o ieșire, o discuție față în față, un baschet, un fotbal ș.a.m.d.
miercuri, 17 octombrie 2012
Povestea merge mai departe
Am fost la cântare, a fost fain și încet-încet am început să frecventăm
locul miercurea. Până am ajuns să nu mai ratez niciuna. Așa cum de luni până
vineri mă duc dimineața la serviciu, așa cum duminica mă duc la biserică,
miercurea mă duceam la Folk Frate. Când eram obosit de nu mai știam de mine, o
bere acolo mergea la fix. Ce conta că joi dimineața mă trezeam cu capul de trei
ori mai mare? Acolo, la seara folk, m-am refugiat de zeci, poate în curând sute
de ori. Atunci când eram trist sau aveam o problemă, totul parcă trecea. Atunci
când eram fericit și mulțumit, totul parcă se amplifica.
luni, 15 octombrie 2012
O sa incep sa merg la concerte
Acum câteva zile am fost la concert Cranberries, veniți pentru a doua oară în România. Eu la concert!? - ar spune oamenii care mă cunosc. Da, eu la concert. Au fost mai mulți factori care m-au făcut să merg la concert, culmea faptul că erau Cranberries pe scenă și nu alții nu a contat prea mult. Chiar nu sunt mare fan Cranberries. Recunosc că Dolores are o voce incredibilă, recunosc că sună bine însă nu pot să spun că mă dau în vânt după ei, cum pot spune despre... Monojacks care au cantat in deschidere. Da, știu, sunt hipster, vreau să fiu eu mai cu moț și îmi place mai mult formația din deschidere decât formația pentru care este organizat concertul. Chiar îmi doream demult să îi aud live pe Monojacks, nu fusesem la niciun concert nici de-al lor nici de-al AB4, fosta trupă a solistului. Mai jos vă las și melodia mea preferată de la ei.
Poate vă întrebați ce e cu mine de m-am dus la concertul unei trupe al cărei nici măcar nu eram fan. Nu, nu am înnebunit. În primul rând am găsit bilete pe un site de vouchere și am profitat de reducere. Nu m-am gândit atunci că faptul că se vând bilete pe Groupon înseamnă că nu prea este cerere (altfel de ce ar fi fost organizatorii nebuni să le vândă cu 50% mai puțin?). Într-adevăr nu a fost foarte multă lume și asta s-a simțit un pic în atmosferă, ceea ce m-a întristat pentru că eu venisem să văd un show incendiar, nu neapărat pe Cranberries. Mă așteptam să arunce publicul în aer. Nu s-a întâmplat așa, însă nici nu pot spune că a fost nasol și că îmi pare rău de concert. A fost un concert frumușel.
Al doilea motiv pentru care m-am dus este că m-am săturat să pierd concertele mari. Pur și simplu m-am săturat să ratez concertele spunând că e prea scump biletul sau că am altceva mai bun de făcut, cum ar fi să plec pe cine știe unde. Și după concert să îmi vină să îmi bag unghia în gât că am ratat un super show. Dacă mai continui în ritmul ăsta o să ratez toate trupele mișto care vin să cânte în România. Problema este că îmi plac trupele mai vechi, care nu se știe cât timp or să mai cânte. Peste câțiva ani o să mă trezesc că dacă vreau să merg la concert o să am opțiuni Alex Velea sau vreunul asemănător. Sau băiatul ăla de cântă Ai senti pego. Pe bune, de acum chiar o să încep să merg la concerte. Deja am ratat Placebo, Ac/Dc, RHCP, Scorpions, Rolling Stones...
Poate vă întrebați ce e cu mine de m-am dus la concertul unei trupe al cărei nici măcar nu eram fan. Nu, nu am înnebunit. În primul rând am găsit bilete pe un site de vouchere și am profitat de reducere. Nu m-am gândit atunci că faptul că se vând bilete pe Groupon înseamnă că nu prea este cerere (altfel de ce ar fi fost organizatorii nebuni să le vândă cu 50% mai puțin?). Într-adevăr nu a fost foarte multă lume și asta s-a simțit un pic în atmosferă, ceea ce m-a întristat pentru că eu venisem să văd un show incendiar, nu neapărat pe Cranberries. Mă așteptam să arunce publicul în aer. Nu s-a întâmplat așa, însă nici nu pot spune că a fost nasol și că îmi pare rău de concert. A fost un concert frumușel.
Al doilea motiv pentru care m-am dus este că m-am săturat să pierd concertele mari. Pur și simplu m-am săturat să ratez concertele spunând că e prea scump biletul sau că am altceva mai bun de făcut, cum ar fi să plec pe cine știe unde. Și după concert să îmi vină să îmi bag unghia în gât că am ratat un super show. Dacă mai continui în ritmul ăsta o să ratez toate trupele mișto care vin să cânte în România. Problema este că îmi plac trupele mai vechi, care nu se știe cât timp or să mai cânte. Peste câțiva ani o să mă trezesc că dacă vreau să merg la concert o să am opțiuni Alex Velea sau vreunul asemănător. Sau băiatul ăla de cântă Ai senti pego. Pe bune, de acum chiar o să încep să merg la concerte. Deja am ratat Placebo, Ac/Dc, RHCP, Scorpions, Rolling Stones...
Și melodia pe care v-am promis-o mai sus:
duminică, 23 septembrie 2012
Mulțumim, domnule Cohen!
Mulțumim că nu v-ați supărat pe noi că, așa cum ne e obiceiul, am ajuns mai târziu la concert și ne foiam de mama focului în timp ce dumneavoastră cântați Dance me to the end of love. Ce să-i faci, un domn nu întârzie niciodată.
Mulțumim că nu v-ați supărat că organizatorii au scris pe bilet 20:30, deși ora oficială de începere era 20:00.
Mulțumim că ați venit a treia oară în România. Dacă mai veniți de încă 10 ori, tot de atâtea ori o să fiu acolo.
Mulțumim că nu ne-ați înșelat așteptările nici de data asta, că am auzit și am văzut exact ceea ce ne doream timp de mai bine de trei ore.
Mulțumim că ne-ați mulțumit de atâtea ori, mulțumim că v-ați plecat în fața noastră, că ne iubiți fără fițe de artist.
Mulțumim că ați compus toată muzica asta.
Mulțumim că aveți o formație care ne-a făcut (din nou) pielea ca de găină.
Domnule Cohen, mulțumim pentru încă un concert de vis!
joi, 6 septembrie 2012
Septembrie, '46
5 septembrie 1946. A trecut ceva timp de atunci. Mi-e greu să mi-l imaginez pe Freddie Mercury cu părul și mustața albă. După o zi în care online-ul a vuit de videoclipuri Queen, text și mesaje de genul R.I.P. Freddie (adică Return If Possible, Freddie!) nici nu știu ce aș mai putea spune despre probabil unul dintre cei mai iubiți oameni din toate timpurile. Și oricum, mesajul meu ar fi lipsit de importanță și originalitate.
6 septembrie 1946. La numai o zi, se naște cel considerat geniul creator al celei mai bune formații din toate timpurile, dacă m-ai întreba pe mine. Cel pe care atâția fani îl așteaptă de atâta timp la noi în țară cu unul dintre concertele alea fabuloase cu care a umplut zeci sau sute de stadioane și a devenit artistul cu cele mai mari încasări din spectacole anul ăsta. Deci da, stați liniștiți, încă se ascultă muzică.
marți, 4 septembrie 2012
Numele proștilor pe toate gardurile
luni, 20 august 2012
Un bacșiș, vă rog! Mulțumesc.
Inspirat de ceea ce a scris Tibi , recent întors de la arabi, dar și de câteva idei proprii ceva mai vechi, mi-am amintit de un subiect pe care vroiam să îl abordez de ceva vreme. Tema e destul de largă și cuprinzătoare.
Dacă sunt românii mai primitori ca arabii, asta n-aș putea să spun. N-am fost niciodată într-o țară arabă. Pe de altă parte, este binecunoscut mitul că românii sunt cei mai primitori, cei mai darnici ș.a.m.d. Bun, aici poate e vorba de vremuri ceva mai îndepărtate, de oamenii simpli de la țară, ăia care te întâmpină cu pâine și sare și te poftesc în casă la un păhărel. Căldura patriarhală. Ei bine, în sensul ăsta lucrurile par să nu se fi schimbat prea mult. Tocmai ce m-am întors de la casa străbunicilor de la țară, unde, timp de câteva zile, aveam un obicei cel puțin bizar pentru locuitorii din zonă: în fiecare seară ieșeam în sat la câțiva kilometri de jogging. Uimiți peste măsură (pentru că probabil nu mai văzuseră așa ceva de acum un an sau doi când am mai dat eu pe acolo), sătenilor le-a venit glasul la loc a doua sau a treia zi: „Hai, bă, la o țuică! Băăă, tu n-auzi, vino-ncoa!” Primitori sunt, deci.
sâmbătă, 11 august 2012
Dincolo de orice Vamă... Folk You!
Despre Folk You. Iarăși scriu cu întârziere, dar am motive serioase. În primul rând, de când am venit am avut tot felul de alte îndeletniciri. În al doilea rând, am preferat să nu mă gândesc prea mult la mare imediat ce am plecat de acolo. Așa că am amânat. Dar despre ce a fost la Folk You tot trebuie să scriu, că doar a fost așa frumos. După mine, una dintre cele mai frumoase ediții de până acum. Sigur, îmi e încă dor de primele, atunci când era numai folk și la 1-2 noaptea mai erau vreo sută sau două de oameni care îi ascultau pe Alifantis și Șeicaru. Era folk, dar nici nu pot să mă plâng că acum mai apar acolo și Celelalte Cuvinte, Iris, Phoenix sau Compact. Cum spunea și poetul de Bob Dylan, the times they are a changing.
vineri, 27 iulie 2012
Sunt doimaist
Am văzut aseară un film: Bani de dus, bani de-ntors, în regia lui Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească. Nu e chiar un
film extraordinar, deși are actori de mâna-ntâi, conversații amuzante și
momente bune. Spre final devine însă un pic exagerat. Un fel de Caragiale, doar
că nu chiar. De ce mă uit eu la filmul ăsta pentru a doua oară?
Pentru că redă exact atmosfera aia de 2 Mai pe care o știu eu. Totul e
filmat în curtea unor țărani, exact așa cum o știam de acum vreo... 20 de ani? Cu
duș în curte și apă caldă doar atunci când e soare, o chiuvetă de tablă (tot în
curte), găini care se plimbă printre picioarele tale în timp ce te speli pe
dinți, carpete cu Răpirea din serai
pe pereți. În fine, cine a experimentat știe despre ce vorbesc. Cine nu,
probabil mă va întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt nebun.
luni, 2 iulie 2012
... și știți ceva?
Nu știu cum să vă spun, dar mie chiar mi-a plăcut aseară la Guns. De fapt uite că știu, am spus-o foarte simplu. Mi-am amintit că printr-a noua și a zecea asta era trupa mea favorită, așa că am trecut peste prejudecata că o să fie Axl Rose & Friends, deci o să fie varză (de altfel ăsta fiind motivul pentru care am ratat primul concert). Și, evident, idee cu care au venit mulți la Romexpo, genul de oameni care abia așteptau să plece acasă, să intre pe Facebook sau nu știu care forum și să ne spună ei ce distrus e Axl.
Păi stați un pic așa. Pe cuvânt dacă vă înțeleg. Ia spuneți-mi voi mie cine a mai venit în România să vă cânte vouă trei ore și ceva? Iar aia cu „Axl nu mai are voce, dar are în schimb burtă” mi se pare că pică din prima. Că s-a auzit prost la început, da, sunt de acord. Asta e o meteahnă veche a concertelor de pe la noi, dar stați așa, că dacă mă gândesc bine, în Danemarca la Ozzy s-a auzit mai prost de atât. Noroc că au mai reglat treburile și vocea lui Axl s-a făcut până la urmă auzită. Și surpriză, chiar sună destul de aproape cu ceea ce știam de acum vreo 20 de ani. Că n-are cum să fie la fel, asta e altceva.
vineri, 8 iunie 2012
Oameni
Nu e o întâmplare senzațională și nici ceva ieșit din comun. Sau, în orice caz, e ceva ce n-ar trebui să fie ieșit din comun. Mă duceam aseară agale spre casă, cu panourile electorale învârtindu-se pe lângă mine din cauza oboselii, fără prea mult chef de vorbă și alte chestii d-astea. Ei da, pe scurt nu mai aveam în minte nimic altceva decât patul și așternuturile.
Am intrat într-o farmacie deoarece mi se terminaseră rezervele de pastile anti-alergice. Și am spus ce vreau, cu vreo jumătate sau un sfert de gură. Farmacista, răcită cobză, cu șervețelul la nasul care-i curgea șiroaie și cu o voce de parcă tocmai ar fi terminat o porție zdravănă de plâns, a început să îmi spună: „Știți, se ia o pastilă pe zi, seara. Dar pentru ce le luați? Sunteți de mai mult timp alergic sau e o alergie de sezon? Dar un alergolog ați consultat? Păi în primul rând trebuia să vă spună la ce sunteți alergic. Ah, v-a spus. Ok, am înțeles. Vă doresc multă sănătate! Stați, stați, nu plecați, bonul!”... „Una pe zi seara, v-am spus, da?”, aud din spate când mă îndreptam spre ieșire.
vineri, 27 aprilie 2012
I decided to go for a run
După ce mi-am reparat bicicleta am zis că e timpul să o și scot la plimbare - ca în Forrest Gump, "I decided to go for a run". Și dacă tot am ieșit cu bicicleta am mers până la Măgurele. Și dacă tot am ajuns la Măgurele nu era să mă opresc așa că am mai mers 5km până la Dumitrana. Și dacă tot am ajuns la Dumitrana nu era să mă întorc fără să văd râul de la marginea satului, așa că am pedalat până la marginea satului, trecând pe lângă sătenii adunați pe terasele bodegilor savurând lăsarea serii cu o bere rece în mână. Și am ajuns la râul de la marginea satului...
duminică, 22 aprilie 2012
Lucrurile mici, din nou
Ieri seară (sau noapte!? cred că era după 10) mă sună Andrei să ieșim la bere că l-a sunat și pe el Iulia și vrea să facem gașcă. Băi mi s-a părut genial! Îmi plac la nebunie oamenii care fac ce simt și mai uită din când în când de așa numitele reguli de bun simț. Adică frate, ce dacă e 10 noaptea și oamenii poate că nu ar mai suna să te cheme în oraș, eu am chef să bem o bere și sun, ce plm. Mi-a plăcut super mult. Îmi pare rău că nu am putut să merg, lucram când m-a sunat și chiar trebuia să termin niște chestii, altfel cu siguranța mi-aș fi luat bicicleta și aș fi întins-o.
Astăzi am făcut unul din lucrurile de care îmi era dor și simțeam nevoia: să lucrez cu mâinile la propriu, old-school așa, să iau sculele în mână și să repar ceva. Am umblat la bicicletă și am tunărit-o. Mă rog, e mult spus tunărit, chestia a fost cam așa: eu am un jaf de bicicletă, o semicursieră luată la mâna a doua și care a fost dotată cu fel de fel de accesorii ce o fac să arate a bicicletă de bătrânei de la țară: far cu dinam, portbagaj, apărătoare de noroi din tablă. Mă deranjau toate lucrurile acestea pentru că nu mai arătam la fel de cool pe bicicletă cum arăt fără așa că am hotărât să le scot. Am demontat roți, m-am murdărit de ulei, mi-am dărâmat bicicleta pe picior, mi-am repetat repertoriul de înjurături ("grindosternicul și plămâneii stângi ai lu mă-ta" a rămas preferata, copyright CTP), am avut de furcă cu șuruburi înțepenite de rugină iar unde nu a mers și nu a mers cu tehnica a mers cu forța: în spate mi-am tăiat apărătoarea cu fierăstrăul pentru că nu puteam să desfac un șurub. Prin urmare acum am o jumătate de apărătoare pe spate pe care nu am cum să o dau jos.
M-am simțit super bine, mascul mulțumit de el care tot ce mai așteaptă este o bere. Cam așa:
joi, 19 aprilie 2012
Dilema și gândul
Urmăresc pe Facebook două ziare: Dilema Veche și Gândul. În cazul primului, citesc majoritatea articolelor cu mare plăcere. E un fel de destindere, o oază de liniște și de normal în toată nebunia din media. În frunte cu Andrei Pleșu, Dilema are o echipă de gazetari normali într-o lume anormală, cu principii sănătoase și care știu să scrie (spre deosebire de majoritatea presei, care parcă cere să fie luată la pumni).miercuri, 18 aprilie 2012
Maya in Joy Pub
Adevărul este că și eu avusesem o zi super plină și eram pe punctul de a renunța să mai merg să îi văd pe Mishu Călian & Co. însă m-a readus Iulia pe calea cea bună. Cum am intrat am dat cu ochii peste foarte mulți folkiști (Make, Folk Frații, Puiu Crețu, cred că și Alina Manole) și chiar glumeam că este un concert între profesioniști, gen "hai să-ți arăt ce am mai învățat eu la chitară". Probabil că eram maxim 10 oameni care nu aveam nicio treabă cu niciun intrument, asta numărând și barmanii. Până la urmă faptul că majoritatea erau de-ai casei a dus la o atmosferă foarte prietenoasă și m-am simțit excelent.
Despre cum au cântat băieții... sunt subiectiv aici, pentru mine Maya este în Top 5 trupe românești. Îmi plac în orice condiții, fie ploaie, fie vânt, fie despărțire sau declarație de dragoste. Evident că mi s-au părut excelenți și aseară. M-a amuzat teribil când Mishu Călian a luat microfonul în mână și a coborât de pe scenă, parcă îl vedeam pe Johnny la concertele Folk Frate.
Vă las mai jos niște mostre din concert, nu se aud extraordinar însă sunt suficiente pentru a deschide pofta de a asculta Maya acolo unde există potențial de fan Maya ;) Ambele videoclipuri nu au începutul piesei, eu sunt mai mototol (ca să nu zic mămăligă că este cuvânt cu copyright Iulia) și până scot aparatul cântăreții ajung la refren.
P.S. Voi ați observat că toți din trupa Maya sunt încălțați în teniși? O fi condiție obligatorie pentru a face parte din trupă? :))
Maya - Viteza sângelui meu live @ Joy Pub 17.04.2012
Maya - Scrum live @ Joy Pub 17.04.2012
sâmbătă, 14 aprilie 2012
Ce facem de Paște?
Ăsta pare să fie în ultima vreme motto-ul acestei sărbători, ceea ce se poate deduce și din ce scrie Adi Despot aici. Ce nu pot să înțeleg eu, după studii îndelungate, e ce anume sărbătoresc oamenii ăștia. Că e clar că aproape toată lumea sărbătorește Paștele, dar e tot mai clar că mulți fără să știe cu ce scop. Trăim într-o lume din ce în ce mai agitată, în care totul se face la repezeală, iar oamenii nu mai zăbovesc nici măcar un minut să se gândească la însemnătatea faptelor.
sâmbătă, 7 aprilie 2012
Eroii nestiuti de nimeni
Eram azi in Brasov cu ocazia Semimaratonului Cetatea Brasovului si dupa ce termin treaba cu alergatul (despre care o sa povestesc pe Povesti despre munte cum pun mana pe poze) ma gandesc sa ma uit prin magazinele de munte din Brasov dupa niste promotii la bocanci de iarna. Imi caut bocanci de iarna si cum sunt foarte scumpi (peste 700RON) nu-mi permit sa ii iau altfel decat la promotie. Intru in magazinul X si intreb daca au ceva promotii la bocancii de iarna. Vanzatoarea, amabila, imi raspunde ca da si imi arata modelele. Din pacate erau niste modele deloc tehnice si nu aveam ce face cu asa ceva, asa ca ii zic ce fel de bocanci ma intereseaza si pentru ce. Moment in care tipa, dupa un moment de ezitare, imi arata o pereche de bocanci pe la 850RON si imi spune ca au reducere 10% din pretul afisat. Tot erau prea scumpi pentru ce imi permiteam eu si nu i-am cumparat. Da, ea este eroul nestiut de nimeni, dupa cum voi explica mai jos.
joi, 5 aprilie 2012
Timpul
Leonardo da Vinci spunea că timpul e suficient pentru cei care știu să îl folosească. Înclin să cred că așa este, și totuși... Continuu mă întreb dacă nu cumva a făcut cineva ceva la el. Cu timpul. Dacă nu cumva timpul ăsta e un fel de ceas mare (Big Ben-ul din Londra, să zicem) și vreun meșter a umblat la rotițele lui ca să se miște mai repede decât în mod normal.
Când eram mai mic, parcă totuși ziua era zi, săptămâna era săptămână, luna era lună, anul era an. Acum, lucrurile decurg cam așa: mă trezesc de dimineața și nici nu apuc bine să mă așez la birou că se și face seară.
duminică, 1 aprilie 2012
Dubstep...
Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns aseară la concert Alternosfera. Mi-am zis că s-ar putea să merite și, într-adevăr, băieții n-au cântat deloc rău. S-a văzut și din reacția publicului, care era efectiv în delir. A fost fain, mi-a plăcut. Totuși, nu despre asta vreau să vorbesc. Sunt alții mult mai în măsură.
Eu vreau să spun câteva cuvinte despre cei care au fost în deschidere, mai precis a doua formație (deși aici poate ar fi trebuit să pun ghilimele). Ce o fi fost în capul organizatorului, asta cred că rămâne o enigmă. Când am auzit „Bă, acum vin unii care cântă dubstep!” am crezut că ori era o glumă, ori cineva a înțeles prost.
vineri, 30 martie 2012
De ce scriem pe blog?
Cred că e o întrebare bună. Și chiar aș fi curios ce ar răspunde bloggerii,
pentru că eu mă gândesc destul de intens la asta de câteva zile. Până una-alta
însă, nu pot să spun decât ce cred eu. Și chiar dacă la prima vedere nu pare
cine știe ce lucru complicat să spui ce crezi, nu e chiar așa. Cel puțin eu nu
am ajuns până acum la o concluzie. Așa că am zis că dacă pun pe hârtie (vorba
vine), punct cu punct, toate chestiile astea, poate-poate iese ceva.
Nu am început de unul singur treaba asta. Totul a pornit dintr-o glumă. Îmi
amintesc perfect ziua aia. Eram cu Tibi (sau Patachon, dacă vreți, în contextul
ăsta) în autobuz și la un moment dat am propus eu în glumă: „Hai mă, ne facem
și noi blog? Că și-așa toată lumea are.” De fapt, dacă stau acum să mă gândesc
bine, puține dintre cunoștințele mele au blog. Da’ era nebunia aia, tot mai mulți începuseră să-și dea cu
părerea pe net. Și am zis că dacă sunt tot felul de din-ăștia ca Mircea Badea
care tot aberează, de ce n-am putea să aberăm și noi? Bine, poate Mircea Badea
nu e chiar cel mai bun exemplu pentru că, oricât de stupid și penibil mi s-ar
părea , el chiar are succes și e plăcut de mulți. Revenind, ceea ce am propus
eu atunci chiar era o glumă. Adică nu am vorbit deloc serios. Numai că Tibi a
zis „Gata frate, hai!” și a doua zi aveam blogul.
marți, 27 martie 2012
Macar suntem ascultati
România din autobuz
- M-AM SĂTURAT DE
ȚARA ASTA DE RAHAT! ABIA AȘTEPT SĂ TERMIN STUDIILE AICI, CA SĂ POT SĂ PLEC! CĂ
STUDIILE SUNT IEFTINE, MAI ALES LICEU’, DA’ DUP-AIA MĂ DUC ÎNVÂRTINDU-MĂ!
- Da’ de ce țipi? Mie
îmi place.
- ȚIP PENTRU CĂ
SUNT NERVOASĂ! AUZI, SĂ STAI O ORĂ ÎN TRAFIC! N-AM VĂZUT ȚARĂ MAI STUPIDĂ CA
ASTA!
- Mie nu mi se pare
stupidă. Mie mi se pare o țară frumoasă, da’ tot o să plec. Îmi place, da’ vreau să plec.
- E O ȚARĂ STUPIDĂ!!!
NU, EU NU MAI SUPORT AȘA CEVA. MĂCAR DACĂ MAI ERA CEAUȘESCU... CĂ ATUNCI ERA
ALTCEVA! DA’ NU, EU NU PUTEAM
SĂ TRĂIESC PE VREMEA AIA!
- Cum adică, de
unde știi că era mai bine?
- ȘTIU PENTRU CĂ
AȘA MI-AU ZIS AI MEI ȘI EI AU DREPTATE! ERA MAI BINE! ATUNCI AVEAM FĂCEAM […]
BLA BLA…
Seară ca-n povești
„Hm, de ce nu?”, îmi ziceam acum vreo săptămână când eram invitat la Marius Matache & Puiu Crețu în Garage Hall. Am mai fost de atâtea ori și aș mai merge oricând am ocazia. Ei, și n-am făcut rău. N-am mai scris de foarte mult timp despre un concert (de fapt, n-am mai scris de mult pe blog), dar de data asta chiar cred că trebuie și merită.
A fost o cântare cu public nu foarte numeros, dar, ca de obicei, ales. Așa că atmosfera a fost specifică unor astfel de concerte (voie bună și căldură multă - nu mă refer la faza cu soba). Aflasem playlist-ul (respectat, să zicem, în proporție de 90%) cu câteva ore înainte și, într-adevăr, cei doi au cântat multe piese pe care le-am auzit mai rar sau deloc până acum.
joi, 15 martie 2012
Drumul spre rai e pavat cu intenții bune
Vorbeau despre BAC. Copilul îi spunea că vrea să ia 5. Mama îi răspundea că nu este suficient, trebuie să aibă media peste 6. Copilul o asigura că știe el ce face, că și-a făcut el calculele. După această mică discuție mama cu un ton foarte afectuos îl ia de mână și îi zice "lasă mamă că trece și bacul, o să vezi cum o să te descurci tu". Băiatul îmbrăcat în blugi rupți și cu brățări tip lănțișor lasă capul în jos, probabil răpus de grijile pentru bac.
Nu cred că s-au schimbat prea multe de când am dat eu bacul. Pe atunci să iei 5 era o chestie aproape de cultură generală, trebuia să știi câte ceva din materia respectivă. Primul gând a fost că puștanul este bolnav - sper să fi fost așa. Căci altfel mi se pare tragic ca o mamă să-l compătimească pe copilul ei care nu este în stare să ia un amărât de 5 la bac.
vineri, 9 martie 2012
Vinerea
Vinerea e ziua în care te trezești cel mai ușor. Vinerea, cafeaua are cel mai bun gust. Până și tramvaiul, ticsit de lume până atunci, e de data asta gol. Lumea are mai mult chef, nu mai țipă unii la alții, până nici nespălații parcă nu mai miros chiar așa de urât.
E ziua când șeful renunță la cravată și auzi „It’s Friday, everybody’s smiling!” Vineri te apucă cheful de muncă și termini tot ce n-ai reușit să faci în celelalte patru zile. Toată lumea e amabilă, binedispusă și își planifică ieșirea la bere pentru seara. E ziua cea mai lungă, pentru că începe devreme și se termină târziu.
Vinerea parcă și muzica sună mai bine, mâncarea are alt gust, lumea altă culoare, florile miros mai puternic, soarele e mai strălucitor, inima bate mai tare, oboseala nu mai e oboseală, frigul nu mai e frig, iar grijile sunt lăsate la păstrare pentru luni.
Vinerea e ziua mea preferată. Merită să muncești o săptămână fie și numai pentru faptul că la sfârșitul ei există ziua asta. Dacă vinerea nu ar fi existat, ar fi trebuit inventată. În sfârșit, eu unul vinerea arăt cam așa...
sâmbătă, 3 martie 2012
22 de ani
22 de ani este vârsta la care poți renunța la o facultate pentru că nu te reprezintă. Nu ai obligații, nu ai familie de întreținut și simți că este mai important să faci ceea ce îți place decât să urmezi o cale bine bătută.
22 de ani este vârsta la care habar nu ai ce vrei să faci cu viața ta dar știi că ultimul lucru pe care îl vrei este o viață mediocră.
22 de ani este vârsta la care te culci la 1 noaptea pentru că ai fost la un concert și te trezești la 4:30 ca să pleci pe munte. De ce? Nu știi să zici, e ceva personal, ăsta ești tu.
22 de ani este vârsta la care crezi că poți să întemeiezi afaceri ce vor schimba lumea în care trăiești.
22 de ani este vârsta la care nu ți se pare o nebunie prea mare să alergi câteva maratoane pe an.
22 de ani este vârsta la care pur și simplu te simți un zeu.
Da, știu, sunt îngâmfat. Ceva nou?
miercuri, 29 februarie 2012
10 reguli de bază pentru mersul la sală
Te-ai hotărât să începi să mergi la o sală de forță și nu știi de ce ai nevoie? Iată câteva dintre regulile de bază, deduse de mine de-a lungul timpului:
1. Chiar dacă ai peste suta de kile, să nu cumva să te atingi de aparatele cardio. Important e doar să faci mușchi. Vei arăta foarte bine cu burta și mușchii umflați la maxim.
2. Indiferent cât de mică sau mare o ai, tu plimbă-te cu ea la vedere prin vestiar. Ah, și mergi cât mai încet și agale, ca să poată să te admire toți.
3. Trebuie să ai minim un tatuaj.
4. Ia-ți parfumul la tine și, înainte să părăsești vestiarul, consumă jumătate de sticlă.
5. Neapărat să ai la tine cât mai multe prafuri, trebuie să ajungi cât un urangutan cât mai repede!
marți, 28 februarie 2012
Lumea merge la teatru
Cu toate că societatea se duce încet-încet (dar sigur) la vale, cu toate că lumea parcă se prostește de la zi la zi, devine tot mai ignorantă, superficială și amatoare de kitsch (și hai să nu mai continuăm mai bine), în ciuda apariției filmelor HD, descărcate fără bani și fără vreun efort de acasă din fotoliu, totuși lumea merge la teatru. Și nu doar că merge, dar se îmbulzește la cozi pentru bilete, se trezește sâmbătă dimineața în zori de zi ca să prindă un loc la Egoistul, Sinucigașul sau Dineu cu proști, piese de care altfel nu ai cum să dai cu ochii.luni, 20 februarie 2012
Movie girl
Astazi intru pe forumul EcoXtrem si pe langa anuntul ca vinde coltari (300RON, semimecanici, daca va intereseaza detalii intrebati :) ) gasesc urmatorul filmulet. Cum sa nu te bucuri cand incepi ziua asa?
The North Face Brand Manifesto from Camp 4 Collective on Vimeo.
luni, 13 februarie 2012
ACTA si turma
Am întrebat astăzi un prieten de ce crede EL că semnarea ACTA este un lucru rău - răspunsul a fost mind blowing: "Tu ai văzut episodul din Robotzi anti-ACTA?". Iată un exemplu superb de ceea ce în psihologie se numește efect halou. Efectul halou spune că dacă considerăm o persoană de exemplu deșteaptă, tindem să îi atribuim o serie de alte trăsături pozitive: creativă, simțul umorului, plăcută etc. Pentru că cei care fac Robotzi sunt creativi și amuzanți (recunosc, și mie îmi plac) considerăm automat că au dreptate și în chestiunea ACTA. Superb din punct de vedere psihologic, tragic din orice alt punct de vedere...
Înainte să ne plângem că ne vor confisca internetul ar trebui să plângem că ne-au confiscat gândirea. De fapt nu ne-a confiscat-o nimeni, am dat-o de bună voie și pe nimic. Măi oameni buni, aveți curajul să vă formați propriile opinii! Renunțați să mai fiți parte din turmă, lăsați-vă creierul să zburde liber - informați-vă, întrebați-vă ce credeți VOI despre un subiect. Nu înțeleg de ce plângeți dreptul la informație dacă oricum nu îl folosiți. Profitați de faptul că în această epocă absolut orice informație doriți este la un click de voi.
Sursa foto (click)
vineri, 13 ianuarie 2012
Am dat un click, ce chestie tare am făcut
Abonați-vă la:
Postări (Atom)